Discreția, despre care spuneam că — la un anumit nivel, cel puțin — constituie principala calitate a filmului, pornește de la titlu: neînzestrată cu vreun „cârlig” (comercial), sintagma aleasă poveștii drept nume îi exprimă fără ostentație specificul — într-un efort, reușit, de a sugera (celui dispus să gândească) savoarea și naturalețea „fragmentului de viață” povestit. Căci, dincolo de datele primare ale poveștii (subiectul filmului poate fi epuizat în câteva propoziții simple), dincolo chiar de cursivitatea (cursivitatea ca reflex al simplității) cu care — cinematografic vorbind — povestea este spusă, Fructe de pădure își înglobează în structură o sumă de (sub)înțelesuri fundamentale despre viață și despre dragoste, despre puterea regeneratoare a purității, despre setea de verticalitate pe care ființele simple (deci, adevărate) o păstrează în ciuda „loviturilor sorții”.
Așadar, cu lipsa de ostentație a fructelor de pădure — într-un anumit sens, aceasta pare a fi ambiția cea mai înaltă nutrită, pe plan estetic, de realizatori — filmul pornește de la o întâmplare aproape banală pentru ca, prin acute observații sociale, să-și amplifice și să-și îmbogățească sensul primordial; prezentă atât la nivelul dialogului (firesc ca expresie și rostire) și al tipologlei (câteva „moace” și „figuri” sunt absolut memorabile), cât și în articulațiile tramei (vezi raportul dintre eroină și cei doi „pretendenți”), ascuțimea observației face din Fructe de pădure o poveste care l-ar fi interesat și pe Stendhal: cu precizarea că scriitorul francez și-ar fi oprit atenția asupra „seducătorului” — pentru care „rezolvarea” fără urmări a „poveștii de-asta-vară” reprezintă o treaptă strict necesară ascensiunii lui sociale.
Autorii filmului, însă (scenaristul D. R. Popescu și regizorul Al. Tatos, cărora li se cuvine adăugat semnatarul imaginii Florin Mihăilescu), și-au fixat privirile pe tânăra fată — „sedusă și abandonata” ca-ntr-un mai vechi film de Pietro Germi și, tot ca eroina acelui film, inflexibilă în demnitatea cu care-și acceptă (asumă) nefericirea... În conturarea acestui personaj, realizatorii filmului acumulează fără a-și impune vreo normă limitativă — detalii de o netagăduită semnificație realistă: de la ambianța (decoruri Dragoș Georgescu) și îmbrăcămintea (costume Svetlana Mihăilescu) în care eroina se mișcă, până la alegerea interpretei: neprofesionista Manuela Boboc — fără deosebită „istețime histrionică”, dar perfect racordată la necesitățile (minime ale) rolului (printr-un fel de simplitate care-i este, probabil, proprie ca individ: căci se referă la regularitatea trăsăturilor și limpezimea privirii, la felul „cuminte” de-a rosti vorba, la o anume gentilețe a gestului)... Nici Cornel Mihalache, interpretul „seducătorului”, nu vădește cine știe ce aptitudini actoricești; cu toate acestea, ca prezență fizică și mișcare în cadru, el se adecvează personajului — care, în ciuda tinereții sale, „suferă” deja de-o anumită rutină a gesturilor de bună-cuviință: prim indiciu pentru comportarea-i de mai târziu.
Aparența relațiilor dintre cei doi este de o deplină lejeritate: nici unul nu pare „a pune la inimă” ceea ce i se-ntâmplă; infrastructura acestor relații, însă, reține o bună doză de dramatism — lizibil în zâmbetul ofilit al fetei (și mai puțin, să zicem, în „încercarea de sinucidere”: secvență proprie mai degrabă literaturii lui D.R. Popescu decât unei viziuni filmice), precum și o anumită uscăciune sufletească în ceea ce-l privește pe „el” — tradusă la ultima lor întâlnire, printr-o precizie a gesturilor care nu este (doar) a maturizării survenite între timp.
Interesante conexiuni se pot stabili între eroină și alte două personaje: Grigore, șoferul delincvent, și fotografa, „fată de viață”; în direcția lor se exercită — epurată de orice accent lozincard — influența benefică, forța regeneratoare a purității eroinei... Interpreții respectivelor personaje sunt doi mari actori, deloc sau prea puțin valorificați de filmul românesc: lon Fiscuteanu (de o sobrietate a jocului mergând până la asceză) și Mariana Mihuț (explozivă, răbufnind într-o complicată țesătură de gesturi, vorbe, schisme, intonații — menită să drapeze trista singurătate a personajului).
Dealtfel, distribuția filmului cunoaște și alte momente de reușită — datorate atât unor actori de mare experiența, cum sunt Ion Besoiu și Dinu lanculescu, cât și unor neprofesioniști ca Nicolae Diaconu, Tudorel Filimon sau prozatorui Ștefan Stoian... Și este un merit incontestabil al regizorului faptul că — în intenția de-a aduce pe ecran o tipologie cât mai variată și, în acelasi timp, mai adecvată mediului — s-a realizat un acord deplin între actorii „de profesie” și interpreții „de ocazie”.
Ajuns aici, aș pune punct cronicii mele — dacă, în virtutea unei maxime latinești, nu mi-aș da seama că, vorbindu-l numai de bine, filmul ar putea trece drept altceva decât e... Așadar, principala obiecție critică vine din constatarea unui exces: excesul de discreție; ceea ce — la un prim nivel — reprezintă o calitate, devine contrariul ei când atenuează vigoarea estetică a demonstrației pe care și-a propus-o Al. Tatos... Ca și cum, într-un proces, ți-ai susține pledoaria numai prin probe adevărate, dar lipsite de relevanță.
