Există scriitori — fericiții! — pe care-i recunoşti dintr-o ochire. Privirea nu fuge la capătul paginii în căutarea semnăturii, citeşti şi în tine se rosteşte singur numele celui ce a scris-o. D.R. Popescu este un asemenea scriitor. Există regizori — fericiții! — pe care-i recunoşti dintr-o secvență, câteva imagini văzute şi arătate într-un fel anume pot ține oricând loc de semnătură. Alexandru Tatos este un asemenea regizor. Dacă un film de Tatos este realizat după un scenariu de D.R. Popescu, atunci atenția trebuie concentrată pe evenimentul creat de întâlnirea a două lumi care se unesc într-un proces subtil de îmbogăţire a sensurilor prin completare. În urmă cu câţiva ani, evenimentul s-a numit Duios Anastasia trecea. Acum, Fructe de pădure. Primul era prilejuit de ecranizarea unei nuvele. Actualul se bizuie pe „o pagină" scrisă pentru fiIm. Există o diferenţă? Şi dacă există, trebuie neapărat strigată pe nume? După părerea mea, nu. Atât ecranizarea, cât şi filmul pe un scenariu original vorbesc cu aceeaşi tărie despre o întâlnire fericită între doi artişti care ştiu şi pot vorbi împreună fără să se încurce fără să se dubleze, fără să încerce să-și acopere glasurile. Doi artişti cu stimă de sine şi de celălalt în egală măsură. Întâlnirea este fericită, pentru că între cei doi circulă fluidul binecuvântat aI înţelegerii reciproce şi al înţeIegerii împreună. Ceea ce vrea să spună D.R. Popescu prin vorbe, vrea să spună şi Tatos prin imagini. Întâlnirea este fericită, pentru că scriitorul nu are orgoliul bolnav, ci sănătos orgoliul lui nu este să triumfe opera lui, ci opera comună, filmul să triumfe. Întâlnirea este fericită, pentru că regizorul ştie să-l citească pe scriitor şi să-l traducă în limbajul filmului, fără să-l trădeze. lar acest lucru se simte poate mai putemic într-un film fără repere literare, ci doar derepopesciene. Pentru că, despre ce vorbeşte acest Fructe de pădure realizat pe baze strict cinematografice, dacă nu despre lumea de idei a scriitorului? Despre nevoia de dragoste, despre dorul de puritate, despre visul ascuns în cea mai umilă făptură, despre ideal şi sacrificiul pe care-l cere idealul de la cel ce pornește în căutarea lui, despre aspiraţia spre înalt, care începe întotdeauna pe pământ, de la pământ, uneori de la rasul pământului, despre viață aşa cum este ea şi despre viaţa aşa cum şi-o, doreşte omul — uneori aşa cum şi-o face el…
Filmul începe cu o imagine care cuprinde exact ideea de aspiraţie spre înalt de ridicare deasupra condiţiei date: un vagonet gol urcă, urcă încet printr-un tunel de verdeaţă verticală, de copaci drepţi şi înalți — fericiții! Urcuşul pare fără capăt. Dar oare nu fără capăt este urcuşul unei vieţi de om cât este încă viaţă? Vagonetul pare tras de o putere misterioasă spre înalt, spre cer, muzica subliniază nostalgic misterul înălțării, nostalgic, pentru că autorul ştie că zborul acela spre înalt n-are mister, el este rezultatul unei mişcări în jos, vagonetul gol urcă tras de un vagonet încărcat cu lemne care coboară mereu, mereu, spre un „paradis” al copilăriei locuit de o fată, mamă pentru frații orfani de mamă, de un tată bătân şi de un cal cu nume de om: lon. Un Gheorghe şi un Ion muncesc aici, în creierul munților, în această lume desprinsă de lume. Aparent desprinsă, pentru că, în fond, lumea este aici, trece mereu prin apropiere, în camionul celor doi certaţi cu legea. Lumea din afară este prezentă şi prin băieţii care-şi fac armata prin preajmă. Lătratul câinilor şi lătratul armelor automate, chiotele copiilor şi sudalmele unui tată supărat că i s-a încurcat fata cu un militar, ciripitul păsărilor şi tusea motorului de camion se întâlnesc firesc în coloana sonoră, sugerând o împletire de Iumii, dar şi pericolul încă nelămurit pe care ea, împletirea, îl conține. Izolarea este de suprafață. Muntele nu este un adăpost sigur nici pentru jivine, darămite pentru om, darămite pentru fata care-şi îndeplineşte rolul de mamă pentru fraţi, ca o prefigurare a rolului de mamă a unui copil — fruct al pădurii. Vagonetul acela care traversează toate anotimpurile, când plin, când gol, când în sus, când în jos, vagonetul care aduce lemnele sau duce îndrăgostiții într-o iluzorie cale spre cer, este însuşi destinul. Pentru fiecare om — sugerează blând autorii destinul are chipul lumii pe care o locuieşte. Fiecare soarte este cum este, dar mai este şi cum şi-o face omul, completează ei, derulând povestea unei fete rănită de lumina iubirii în paralel aproape cu povestea unei femei rănite din Iipsa iubirii, magnificul personaj al fotografei, creat cu dureroasă vibraţie de Mariana Mihuţ. lubirea şi caricatura ei, iubirea şi ofensarea ei, iubirea şi ispăşirea ei, păcatul din iubire şi salvarea prin iubire sunt repere familiare nouă în opera lui D.R. Popescu. Dar şi în opera lui Alexandru Tatos, dacă ar fi să amintesc doar Mere roşii şi Secvențe. Ca şi puritatea în echilibru cu lipsa de puritate; ca şi sublimul în luptă cu derizoriul; ca şi forta de supravieţuire în luptă cu slăbiciunea; ca şi speranţa, în luptă cu resemnarea; ca şi victoria omului asupra propriului destin, o victorie pe munţi de zgură, dar nu mai puțin victorie pentru asta; ca şi sâmburele de umor, tare dar amar, amar, dar tare, rezistent adică, la colţii, oricât de ascuțiți şi de puternici ai vieţii. Tatos ocroteşte cu grijă acest sâmbure comun de umor vecin cu ironia, îl cultivă şi-I face să rodească secvențe de o ciudată frumuseţe, stranii îmbinări de râs şi plâns, de blândețe și duritate, de voioșie și tristețe grea. Secvenţa la fotograful de lux din pădure (rapel la o bijuterie literară semnată D.R. Popescu şi numită „Fotografii de familie”) în care, pe un fundal fals, un ecran cu munți pictați, se întâmplă prima întâlnire între Amalia şi Simion, începutul unei false iubiri, al unei iubiri pe jumătate, aşa cum sugerează şi decorul; secvenţa naşterii în gară, în ţipetele femeii la concurenţă cu zbieretele şefului de gară, şi în prezența copiilor adunați, curioși, la fereastră; secvența nunții pe bani între o mireasă de profesie şi un găinar de profesie și unul și altul visând, în taină, la nunta cea adevărată. Urâtul, grotescul, stupiditatea, derizoriul, tot ce însoțeşte fiinţa umană în drumul ei spre propria-i formă, spre forma ideală este mereu arătat, subliniat, executat. De fapt, executat prin devoalare. Personajul gelatinos al frumosului iubit (Cornel Mihalache), dornic să se aşeze într-un „univers stabil”, drept care se sustrage abil din buclucul unei iubiri de-o vară, ca o ploaie de vară; personajul opac, al mamei care se bucură de nunta falsă, dar stă ca un cioclu la adevărata nuntă a fiului; personajul grotesc al omului cu grapa care cere dovezi de feciorie și miresei de profesie și miresei—mamă; jalnicul flăcău tomnatic, mic afacerist și mare însingurat; fostuI puşcăriaş pocăit pe lângă o responsabilă de alimentara. Într-o balanţă imaginară, pe celălalt taler autorii au aşezat, cu siguranţă că talerul se va înclina sub greutatea lor, fiinţa fragilă a Amaliei şi făptura bolovănoasă a lui Grigore. Puritatea vulnerabilă, alături de forţă, o forţă de fier, în stare să dărâme orice. Chiar şi prejudecățile. Cinematografic, Tatos a încercat şi a reuşit să pună în stare de funcţionare un mecanism greu de stăpânit: acela al totalei lipse de experienţă însoțită cu marea experienţă actoricească. Dacă ar fi făcut un pariu ar fi câștigat. Bine condusă — dar ce noutate să fie asta că Tatos știe să-și conducă actorii profesioniști sau ne — Manuela Boboc răspunde cu exactitate milimetrică cerințelor rolului, reușind o demonstrație de forţă și maturitate interpretativă. Dacă ar fi sa-mi sprijin afirmația pe o singură secvență, aceea a naşterii, piatră de încercare pentru orice actriţă încercată, ar fi de ajuns: dar mai sunt privirile ei, și tăcerile, şi zâmbetele sperioase, și gesturile atât de ale personajului, ale acestei Amalii care parcurge, într-o singură vară, drumul greu de Ia nevinovăţie la „păcat”, de la speranţă la resemnare. Alături de ea, talentul lui lon Fiscuteanu nu se risipeşte în zadar şi Grigore, încâlcitul său personaj îşi găseşte toată raţiunea de a fi astfel şi nu altfel.
Un film de Tatos înseamnă întotdeauna un film care tulbură, neliniștește mişcă gândurile, îmbogățește simțirea, sensibilizează. Un film de Tatos înseamnă un film de atmosferă. Decupat într-o mișcare amplă, simfonică, filmat cu extraordinară atenţie la specificul fiecărui moment (imaginea Florin Mihăilescu), în decoruri care sporesc rând pe rând poezia şi proza filmului (Dragoş Georgescu), cu o coloană sonoră care sugerează tot timpul sumedenia de legături posibile între personaje (Sotir-Caragaţă), îmbogățit de muzica tandru-sfâşietoare scrisă de Lucian Meţianu şi încredințată unor actori care-şi înţeleg exact partiturile, care îşi iubesc partiturile astfel încât nu lasă să le scape nici o nuanţă (aş mai cita, spre completarea „tabloului” pe nea Ciovică interpretat de lon Besoiu la tensiunea unui personaj principal, dar şi pe Nicolae Diaconu, interpretul tatălui, neprofesionist, un alt posibil pariu câştigat pentru Tatos în ce priveşte alianţa între profesionişti şi neprofesionişti) cu toate aceste date generos oferite de regizorul său, Fructe de pădure îşi câştigă lesne atmosfera unui film de Tatos. Cu un ceva în plus, care-l desprinde din plutonul celorlalte filme ale regizorului, îi dă un aer şi o aură anume. Ceva tainic învăluie prima parte a filmului şi împinge povestea într-un timp fără timp, într-o eternitate a eternelor poveşti de dragoste. Chiar şi după ce misterul se destramă şi povestea îşi mărturiseşte apartenenţa la zilele noastre, aburul de veşnicie rămâne încă uşor agățat de umerii ei. Se prea poate ca la rezistenţa acestui văl de mister să contribuie şi multele tăceri care separă vorbele, tăceri pline, pentru că între ele se strecoară şi gândurile nerostite ale personajelor, ale autorilor, transmise într-o perfectă stare de comunicare spectatorului. Se prea poate ca acel mister să fie întreținut de multele detalii care însoțesc mersul povestirii şi creează mereu canale de comunicare cu alte idei posibile. La început, Amalia îşi poartă cel mai mic frate în brate şi la întrebarea lui Grigore, când l-a făcut, îi răspunde cu o candoare țărănească, „joi!” şi este exact felul în care devine ea mamă: de pe-o zi pe alta. Simion vine la ea prima oară trecând prin jocul copiilor de-a baba oarba, tot astfel vine şi Grigore în final, dar, printr-o inteligentă răsturnare a adevărului, cel care intră în joc este Simion. Trenul o duce în căutarea lui Simion, pe o cale ferată se culcă să moară, copilul îl naşte într-o haltă, venirea pe lume a copilului se întâmplă sub ochii copiilor, etc. Chiar şi lon, calul cel alb care trage vagonetul cu lemne, îşi joacă rolul de creator de atmosferă în această poveste în care joacă şi cerul, şi copacii, şi tufele de mure, şi sucul murelor întins pe degetele fetei. La nunta ei, lon scapă din grajd şi zburdă liber cărând după el nuntaşii. Imaginea idealului după care fugim cu toții iar atunci când îl prindem îl înhămăm bine la căruţa vieţii şi îl mânăm din urmă, cu biciul. „Prinde-I” este ultima replică a filmului: în timp ce calul se salvează, undeva, în afara cadrului.
Prindeți-i! Să-i prindem bine pe aceşti artişti fericiţi, care ştiu să vorbească atât de frumos împreună, pentru că astfel, „înhămați” alături, ei sunt în stare să facă din căruţa unui film un car triumfal.