Cronica muzicii de film
Până să înțeleg că eroina acestui film este ea însăși flautistă, mă întrebam într-una pentru ce a fost nevoie de un consilier muzical în persoana flautistului Virgil Frâncu, atâta vreme cât figurează pe genericul peliculei și un semnatar al muzicii în persoana clarinetistului, dirijorului (aici la pupitrul propriei sale formații, „Quodlibet musicum”) și — iată! — compozitorului Aurelian Octav Popa. Or, dacă actrița
Mariana Buruiană reușeș.te veritabila performanță de a fi credibilă și în maniera firească în care, pretutindeni și mereu, poartă sub braț cutia cu flautul, și în felul în care „cântă” la acest instrument (chiar în prim-planuri, producând — nespecialiștilor, desigur — iluzia realității), și în modul în care trăiește în închipuire actul interpretării instrumentale (într-o superbă scenă — cea mai frumoasă, mai adevărată, mai sensibilă și mai emoționantă din întreg filmul, după părerea mea — unde sublimul muzicii contrapunctează astfel prozaica operație a lipitului punctelor de hârtie), aceasta se datorează, incontestabil, faptului că talentul său a fost îndrumat, aici, nu numai de acea mare regizoare care este
Malvina Urșianu, ci și de acel mare flautist și pedagog care este Virgil Frâncu.
„De ce ți-e teamă — e întrebată Leonoră, înaintea primului său concert dat pentru muncitori — doar ei tot nu se pricep... „Răspunsul său — „Tocmai de aceea: înseamnă că vor lua de bun ceea ce le voi cânta eu” —, expresie a unui nobil principiu de etică artistică, rezumă totodată situația în care se află însăși muzica filmului, în fața uriașei mase de spectatori care o receptează. Or, alături de cele câteva secvențe în care muzica lui Aurelian Octav Popa însoțește poetic singurătatea Leonorei, încercând să o nuanțeze de fiecare dată în alt chip, în funcție de miza respectivului moment dramatic, sau în care aceeași muzica răsfrânge aura sumbră, fantomatică a foștilor, deveniți — la propriu și la... figurat — figuranți, coloana sonoră înglobează o foarte mare — o mult mai mare — cantitate de piese muzicale, alese excelent, din cele mai diverse domenii ale artei sunetelor, de la cântecele corale ale revoluției și reconstrucției (
Porniți înainte, tovarăși;
Steagul partidului;
Hei, rup etc.) la acelea de muzica ușoară ale epocii (deși, dacă un cântec satiric,
Marinică — firește, într-o intenție tot satirică, era cel mai potrivit pentru a fi dansat în scena chermezei, în schimb versiunea orchestrala în care el se înfățișează este cam anacronică, punând amprenta unor uzanțe mult mai recente); de la paginile celebre din creația pentru pian (în a căror selectare presupun că a avut un cuvânt important de spus și pianistul Dan Mizrahy, interpretul unuia dintre cele mai pregnante tipuri de „figuranți”) la acelea — prin forța lucrurilor, mai puțin cunoscute — prin literatura flautului.
În ciuda (de fapt, tocmai datorită!) elementelor extrem de disparate din care, surprinzând cu notabila autenticitate un
univers social foarte larg și aflat în plină prefacere,
universul sonor al filmului se compune, muzica
Figuranților prezintă acea organicitate pe care o asigură, întotdeauna, însumarea valorilor.
