„E un prim pas, o să urmeze și alții, veți intra în normal”, ne-a încurajat Klaus Eder, distins și subtil critic de film, președintele FIPRESCI, în ultima zi a Festivalului de la München, Film Fest, a VIII-a ediție. Am ajuns a doua zi după deschidere, 24 iunie, buimăciți de drum, avion plus tren. Primul șoc, al străzii, al vitrinelor, al prea plinului îl trecusem la Berlin, între aeroport și gară. La întoarcere, peste șapte zile, aveam să nu mai găsesc punctul de frontieră, cele două Berlinuri — aberație a istoriei — se unificaseră între timp. Priveam culoarul lung de gherete ale grănicerilor, acum pustiu, și-mi venea să strig „E vero”, precum italianca din Europe Center (Berlin Vest) care descoperise înăuntrul „statuii” aurite cu joben, un om viu, respirând și așteptând neclintit câțiva bănuți.
Primul șoc trecuse, dar relatarea nu venea deloc. Încă timorați de cei 18 și respectiv 13 ani de când cei doi care acum constituiam „delegația română” nu mai fusesem într-o țară occidentală, încercam să ne convingem că, oricum, e un pas spre mai bine. La capătul liniei (selecționat de către Klaus Eder la București, din 30 de filme văzute) nu se prezenta singur în Festival (cum rulase Sfârșitul nopții al lui Mircea Veroiu, în urmă cu 3 ani) și nici însoțit de vreun tovarăș, fie el cineast, care primea ușor vizele, cum s-a întâmplat de multe ori, în istoria participărilor românești la festivaluri internaționale. De data aceasta chiar autorul regizor, Dinu Tănase, a avut posibilitatea să-și prezinte filmul, să discute cu spectatorii, să le urmărească reacțiile să participe la conferința de presă, ba încă să mai aibă și un critic de acasă alături, să poată face haz de necaz, atunci când pe formularul de cazare vede scris: „Dinu Tănase Sofia” (!?).
De ce film alb-negru? Cum a fost primit filmul la premieră? De ce a fost interzis la difuzare? Mai sunt și alte filme interzise? Cum e organizată cinematografia română acum? Dar Institutul de film? Personaje marginale, ca cele din La capătul liniei și-ar afla locul în societatea de azi? Ce proiecte are regizorul Dinu Tănase în calitate de director al unui studio de creație?
Întrebările dovedeau un interes ponderat față de această imensă necunoscută, filmul românesc, despre care publicul münchenez știa mult mai puțin decât despre filmul sovietic, maghiar, cehoslovac, polonez sau bulgar, pentru a rămâne în spațiul denumit „cinematografia est-europeană” și acesta doar un sector din harta festivalului, alături de Europa de Vest, Asia, America Latina, S.U.A. Filmul nostru le plăcuse, îl înteleseseră.
Povestea celor doi bărbați bântuiți de aceeași atroce singurătate și tristețe, un taciturn (Mircea Albulescu), un giumbușlucar (Dan Condurache), abia ieșiți din închisoare (omor prin imprudență, accident de muncă, utilaje vechi, vinovați fără vină) care nu-și mai află locul niciunde, nici chiar în acest orășel de la capătul liniei, a fost receptată exact, ca o metaforă a unui orizont închis, sufocant, ca o imagine a României din anii '80 anul de producție al filmului „cu subiect din actualitate” fiind 1983, un an înaintea Conferinței de la Mangalia, cum precizam noi la conferința de presă vrând să explicăm cum funcționa cenzura în România, încercând să explicăm de câte ori a fost ratat momentul de început al școlii românești de cinema, de la Reconstituirea încoace.
Cu siguranță, filmul lui Dinu Tănase, după un scenariu de Radu F. Alexandru, și-a început la München cariera internațională. Vor urma festivalurile de la Locarno, Amiens, Malmö, unde a fost de asemenea invitat. Filmele, ca și oamenii, au un destin al lor. Dar faptul că publicul münchenez, răsfățat cu premiere europene și mondiale în fiece an nu-l cunoscuse până acum, ni se părea mai puțin grav decât faptul că la noi a trecut aproape neobservat, ani de zile, fiind închis la Jilava, în Arhivă. Cum grav ni se părea că noi, cineaști români veniți de undeva, de „la capătul liniei” ― (vinovați fără vină?), unde, în absența unei vitale informații, nu auzisem niciodată, de pildă, nici măcar numele regizorului căruia Film Fest-ul îi dedica anul acesta o retrospectivă: Im Kwon–Taek, din Coreea de Sud, „unul dintre cei mai reprezentanți cineaști din Asia”, cum îl prezenta programul, autor a peste 90 (!) de filme. Grav era că vedeam prima oară filmele lui David Lynch, că ne descurcam anevoie făcând slalom printre cele peste 100 de filme, — Școala Taviani, Avati, Blier, Besson etc. — slalom care se încheia, seara, în curtea interioară de la Gasteig (Centrul Festivalului — clădire modernă aluminiu și sticlă fumurie), unde rulau în aer liber „actualități” din anii '50-'60-'70 din cele două Germanii. Același eveniment prezentat la momentul respectiv în R.D.G. și în Germania Federală. Memoria peliculei. Istoria reconsiderată. Da, uneori, un film poate închide în el o încărcătură ce detonează mai târziu, dar sigur. Vă propun să revedeți La capătul liniei, cu privirea de astăzi. Mi s-a părut că descifrez în interesul occidentalilor față de filmele din Est (cele „interzise”, îndeosebi) ceva din curiozitatea cu care te apleci asupra muribundului pentru a afla care au fost primele simptome ale bolii, evoluția ei...
