Era greu de întrezărit, în
Nunta de piatră sau
Duhul aurului, această largă deschidere realistă pe care o reprezintă noul film al lui
Dan Pița. În ecranizările citate ne frapaseră, dimpotrivă, stilizarea extremă a ambianțelor, condensarea narațiunii până la formula unui ritual ciclic, în care personajele erau niște articulații într-un mecanism comandat parcă de fatalitate sau de un cinism diabolic. Nici întâlnirea autorului cu scenaristul
Constantin Stoiciu nu putea prevesti de la sine acuitatea observației sociale și a caracterelor din
Filip cel bun. Antecedentele scenaristului,
Diminețile unui băiat cuminte sau
Apoi s-a născut legenda, anunțau cel mult peisajul și câteva coordonate pe care evoluează acum Filip — un alt băiat cuminte: aspirația tânărului de azi, a «omului comun» din poemul lui Labiș, hrănit cu marile idealuri ale socialismului, de a-și găsi un loc al său și o justificare, modestă, dar potrivită cu «înaltul crez de Marx rostit». În primul rând, crezul muncii oneste, exact ca în poemul citat: «Nu cer nimic. Nu vreau s-ajung departe/ Vreau să trăiesc, să dorm și să lucrez/ Am învățat un crez. Până la moarte/ Voi repeta mereu același crez». Dar dacă filmul de față ar fi fost o simplă cumulare de intenții și calități cunoscute, am fi asistat probabil la prezentarea hieratică a unei povestiri ușor romanțate și vag amărui despre un tânăr care visează să devină sudor la înălțime sau deschizător de noi șantiere, în barăci mobile, viața sa intimă consumându-se undeva în culise, sub forma unui carusel de gesturi binevoitoare care ar fi prevalat lesne, în cele din urmă, asupra măruntelor răutăți ivite din senin.
Sub toate aspectele,
Filip cel bun capătă însă valoarea nu al unui «pas înainte», ci al unui salt. În primul rând, prin angajarea mult mai netă pe care o conține, în planul atitudinii sociale și al realismului. Nu în sens doctrinar, pentru că eroul, elev căzut la examenul universitar, nu e într-o astfel de poziție. El nu este niciun «model», pentru simplul fapt că nu a intrat încă în lupta vieții. La primele tatonări pentru alegerea unui loc de muncă, Filip nu fixează condiții, ci ia act de cele care i se oferă, aparent pasiv, nu prin structură, ci prin împrejurări. De aceea crezul său, născut din ce a auzit și trăit în școală și familie, crezul implicit, nu explicit, al muncii care înnobilează și constituie o plăcere, se exteriorizează deocamdată prin refuzuri și întrebări. Personajul e departe însă de a se reduce la atât. Pentru început, să notăm că înseși refuzurile sale pornesc de la altceva decât din capriciu, pornesc din ceea ce adolescentul maturizat gândește și cunoaște: — Nu m-am gândit niciodată să fac munca asta! (înregistrarea animalelor de casă). lar întrebările sale traduc mai mult decât firești nedumeriri, traduc, fie o pornire polemică spontană, din obișnuința ca imaginea lucrurilor să fie pură (— De ce nu e limpede, tată?), fie irezistibila sa dorință de a se ajunge mai repede la țel: — Când ajungem? îI întreabă Filip pe mecanicul locomotivei care-I duce la uzină. — Mai avem, mai avem... răspunde acesta, gândindu-se parcă la altceva, în loc să indice minutele.
O angajare reală nu poate fi decât concretă, ca și adevărul. Concretă e deci imaginea locului în care Filip s-a născut și pe care crezul său îl vrea transformat. De la generic, fotogramă cu fotogramă, filmul compune cu o mare forță expresivă această imagine: un colț uitat, de lume a periferiei, cu case vechi, ziduri roase de vreme și existențe măcinate de ambiții obscure, încăperi încărcate cu obiecte fără rost și oameni marcați de manii și ticuri, cu lumina zilei cernută dintr-un orizont depărtat, colorând incert figurile umane și lăsând în umbră ungherele neumblate, curtea interioară și gangul spre stradă peste care plutește, din când în când, vechea romanță a evaziunii iluzorii, într-o nouă înregistrare Electrecord: «Păsărică mută-ți cuibul și te du/ lartă, rogu-te, păcatul și-I ia tu...»
Depășind cu mult profesionalismul suficient sie însuși, fiecare compartiment al execuției plastice sau apariție actoricească poartă amprenta particulară a viziunii regizorale și mai ales a verosimilului. O multitudine de detalii și sugestii fixează coordonatele universului casnic dominat de televizor, de jocul de table și de vociferările perpetue ale membrilor efectivi sau probabili ai familiei, care-și revendică intempestiv dreptul la cuvânt, ca și la baia folosită în comun. În același sens, de denunțare a filistinismului privit în față și dezvăluit în toată goliciunea lui, se înscriu și ambianțele prin care Filip are neșansa să treacă, în căutarea unei ocupații temporare, trimis la diferite «cunoștințe» de către prezumtivul său cumnat care locuiește cu ei în casă, dar nu se decide să se însoare cu soră-sa; dispensarul veterinar improvizat într-o hală parăsită, depozitul de mărfuri unde se agită o întreagă faună de impostori, ajunși pe linie moartă ș.a.m.d.
Dar suprema revelație ne-o oferă filmul prin luminarea destinelor umane. O dată în plus, angajarea politico-estetică nu rămâne «în general», ci capătă valoare artistică prin răspunderea pe care autorii și-o iau de a delimita cu precizie o zonă dramatică inedită. Este zona «de frontieră» în care se întâlnesc și intră într-o bizară complicitate lașii, oportuniștii cu sau fără scrupule, pe care socialismul nostru matur i-a denunțat ca atare, și «foștii», afaceriștii de profesie. Drama lui Filip este tocmai de a se fi născut la hotarul dintre aceste două categorii — pe de o parte, slăbiciunea tatălui care a făcut cândva, prin tăcere, jocul impostorilor, pe de altă parte, reziduurile sociale de cele mai diverse coloraturi, tot ce contrazice codul etic al socialismului. Filip are astfel de răscumpărat vina tragică a tatălui pe care o va răzbuna, după ce-i va suporta însă consecințele. Pentru că, de fapt, peregrinările eroului sunt rezultatul interdicției paterne de a merge acolo unde l-ar fi dus firesc vechea tradiție muncitorească a familiei, adică la uzină. «Nu, la uzină nu!» îi spusese tatăl, cândva muncitor promovat în munci de răspundere, apoi contaminat de blazare și snobism. Departe de a fi retoric sau convențional, faptul că Filip își poartă pașii, la un moment dat, tocmai spre uzină, unde se va întoarce finalmente, exprimă de data aceasta explicit capacitatea de a lua de la capăt, altfel, un drum și un destin. Și e greu de imaginat o mai sensibilă expresie a acestui sentiment de asumare tacită a răspunderii decât aceea pe care o realizează
Mircea Diaconu în interpretarea rolului titular. Așa cum alți mari actori poartă după ei o invizibilă trenă a măreției romantice, Mircea Diaconu ne face să-i simțim deasupra capului și pe umeri o povară, de sub care ne scrutează privirea inocentă și zâmbetul său complice cu speranța. Oricât de imprevizibile par subterfugiile spiritului mercantil și nepotismului cu care Filip se confruntă în nefericitele sale tribulații, actorul are în arsenalul de expresii suficiente sugestii acute care înseamnă de fiecare dată o judecată și o opțiune. În fond, tot filmul este o suită de dialoguri mute sau în perifrază, dar totdeauna limpezi și intransigente, între această conștiință lucidă a personajului și ceea ce el condamnă sau depășeste, prin înțelegere și umor, de Ia traficanții de influențe (— Nu vă cunosc! — Eu sunt Lupu, mă, Lupu! — Nu vă cunosc!) până la doamnele care-și aduc pisicile la vaccinat (— Vârsta animalului, doamnă?) sau fetele îmbrăcate de la shop care vin în vizită la rulota aprovizionată de Filip.
De altfel întreaga distribuție este astfel fixată și condusă de regizor încât — asemeni imaginii semnată de
Florin Mihăilescu, asemeni scenografiei lui
Virgil Moise și aranjamentului, muzical din lucrări de Vivaldi ― realizat de
Dorin-Liviu Zaharia — este în același timp perfect omogenă și de o excepțională elocvență în fiecare partitură. Cu totul superflue ar fi orice complimentări izolale, cu atât mai mult cu cât ele n-ar trebui să ocolească niciunul dintre numele de pe generic. Dar cum fiecare reper al spectacolului cinematografic poartă un nume, vom mai cita totuși, pentru ponderea deosebită a partiturilor lor, pe
Vasile Nițulescu, în rolul tatălui care descoperă un fel de demnitate a remușcării, pe
Ileana Popovici, al cărei personaj, similar cu cel din
Reconstituirea, este și el pe cale de a descoperi o asemenea demnitate paradoxală. La fel cum partenerul ei, Mircea Diaconu, poartă pe umeri invizibila povară a vinovăției altora, Ileana Popovici o duce în cugetul ei, în timp ce din febricitatea privirilor sale, tot atât de ingenue, presimțim tentația de care se apropie, vina care nu va mai fi a altora și, poate, o va pierde. În fine, personajele din «cuibul» pe care Filip îl va părăsi, odată cu «păcatul» care-I încarcă, și-au găsit interpreții ideali în cuplul
Florina Luican – George Calboreanu jr. — de o discretă savoare parodică în rolul surorii și respectiv al ipoteticului cumnat — și mai ales trio-ul
Draga Olteanu,
Gheorghe Dinică și regretatul
Lazăr Vrabie, care reabilitează cu subtilitate șarja satirică, în cea mai evoluată formulă a filmului politic modern. Fiecare și toți împreună în cea mai pregnantă dintre creațiile lor cinematografice.