Festivalul Internaţional de la Mamaia vine poate prea repede pentru ca cineaştii studioului Animafilm, înfiinţat de doi ani şi inaugurat efectiv de-abia acum câteva luni, să poată concura cu toate forţele lor potenţiale. În mod sigur însă, această confruntare larg deschisă tuturor şcolilor şi creatorilor din lume va oferi participanţilor prilejul unor meditaţii fertile asupra artei lor. Cu toată ipostaza profesional juvenilă a unora dintre noi, avem certitudinea unor câştiguri imediate şi de perspectivă în ceea ce o asemenea întâlnire poate să ofere mai substanţial: schimbul de experienţă şi de opinii. Ne vom prezenta deci la Festival în haine de lucru, abordându-l din mers, cu seriozitatea pe care genul şi-o revendică tot mai insistent.
Ion Popescu Gopo, prin cele patru serii de aventuri cosmice, căreia îi adaugă acum o a cincea, a fost de altfel unul dintre primii animatori din lume care a solicitat pentru arta noastră certificatul majoratului estetic.
Marea diversitate de stiluri şi concepţii asupra genului face confruntarea din acest an cu atât mai pasionantă. Există în această zonă a cinematografiei o efervescenţă creatoare care elimină prin ea însăşi orice exclusivism şi creează totodată fiecărui autor libertatea de a se delimita net de alte formule şi viziuni, de a respinge epigonismul şi uniformitatea, urmându-şi propriul său drum distinct. În acest spirit, pot foarte bine să mă despart de o serie de filme care mi se par prea ermetic elaborate, prea fără spectatori, pot să nu apreciez, de pildă, maniera bizară şi construcţia de coşmar a unui film ca
Labirintul de Lenica, remarcând însă perfecta concordanţă a ideii cu grafica acestui film. După cum pot să nu preiau personal deloc tematica şi factura filmelor pentru copii ale şcolii lui Disney, văzând în ele mai mult exersarea unor simţăminte paterne sau materne, dar să fiu încântat de sentimentul tonic pe care ele le inspiră spectatorilor.
Îmi place în animaţie stilul gazetăresc. Mai toate filmele mele au o nuanţă de pamflet, pe teme sociale aflate la ordinea zilei. Şi în
Cotidiene, şi în filmul pe care l-am pregătit pentru Festivalul Internaţional,
Nasturele, pornesc de la fapte de viaţă banale, de la teme umane şi sociale care se dezbat zilnic în presă la rubricile de umor — un fel de «puncte pe i» cinematografice — căutând însă nu micile vicii profesionale, ci sensuri omeneşti mai largi: aventurile căsniciei, ale prieteniei, gelozia, egoismul — duse la paroxism. De aceea m-au interesat poate aşa de mult filmele şcolii iugoslave şi îndeosebi o peliculă ca
Ersatz de Vukotić, în care ideea satirizării unei lumi superficiale, umflată ca nişte cauciucuri colorate, este exprimată cu vervă şi strălucire printr-o grafică modernă, pe cât de suplă şi ingenioasă pe atât de acută în sugestii şi de o infinită graţie umoristică.
În ceea ce mă priveşte, intenţionez să cultiv în continuare specia cartoanelor decupate. Această tehnică — mai veche decât filmul pe celuloid — a fost multă vreme abandonată şi reluată de-abia în ultimul timp, dar destul de sporadic, de către animatori din grupul Grimault, de Trnka, de Lenica şi alţii. Chiar şi prin rigiditatea sa care obligă la concentrare, reducând personajele la câteva elemente încărcate de naivitatea sui generis a unei expresii sumare care rezumă o întreagă stare de spirit, cartonul decupat rimează mai bine cu grafica modernă. Constat că valenţele sale se multiplică pe măsură ce renunţi la ambiţia de a crea personajelor articulaţii şi de a reda mişcările intermediare, ca la desenul animat. În noul film, dimpotrivă, am compus personajele din piese detaşate — capul separat de corp şi mâinile la fel — din aceasta ivindu-se un plus de supleţe, noi raporturi şi sugestii comice. Pentru viitor sunt chiar tentat să rup cartonul, să nu-l mai tai cu foarfecele, ca să se vadă şi mai bine că e un contur de carton şi nu desen — întrucât mi se pare că evidenţa cartonului dă un plus de materialitate şi de viaţă personajelor.
Ceilalţi animatori ai studioului utilizează, evident, alte formule. Cel mai interesant dintre realizatorii de la Animafilm — în afară de Ion Popescu Gopo care, fiind în juriu, iese din concurs — mi se pare a fi
Constantin Musteţea, autorul
desenului animat despre furtul zâmbetului Giocondei şi acum al filmului
Balena. Deşi n-a luat niciun premiu, e un om de reală profunzime şi un mare meseriaş — în sensul major al termenului, indicând o mare consecvenţă în creaţie, ceea ce îl situează deasupra «artistului» sinuos şi inegal.
Liviu Ghigorţ, preocupat şi el de teme filozofice — apoi o serie de noi veniţi, printre care
Sabin Bălaşa, transpunând într-un fel de pictură animată o idee de Marin Sorescu, indică o serie de surprize posibile ale Festivalului de la Mamaia.
