O vorbă din popor spune că adevărul, până la urmă, iese la iveală. Dramele trăite de victimele universului concentraționar instaurat în România în 1944 au ieșit la iveală în cinema-ul românesc – cu chiu, cu vai, într-un mod sporadic și cel mult aluziv – abia începând cu
Reconstituirea. În filmul lui Lucian Pintilie din 1970, câteva gesturi ale Profesorului (Emil Botta) sugerau tensiunea înfruntării cu
Procurorul (George Constantin) ori, pur și simplu, neputinţa de a stăvili proliferarea răului. Adus în
jeep-ul Miliţiei, ca să-şi revină din beție (băuse crema de mandarine pe care o pronunță, silabisit, „O-rien-tal”), Profesorului i se vede, prin geamul din spate, numai o parte din chip, privind în gol spre geam. Ai impresia că nu este într-o maşină, ci într-o celulă, căutând – împietrit şi absent – să străpungă cu privirea geamul maşinii-puşcărie. Şi România era toată, atunci (acţiunea filmului se petrece în 1961), o imensă puşcărie – nu atât pentru infractorii „de drept comun”, cât mai ales pentru cei, asemenea Profesorului, „indezirabili” politic.
După 1990, niciun film românesc – fără pauze de reclamă, fără abateri de la subiect, dar și fără derapaje în zona grotescului, a filmului didactic sau a parabolei sofisticate – nu a fost dedicat în întregime absurdului dintr-un univers concentraționar. Niciunul până la
Arest, al doilea lungmetraj scris și regizat de
Andrei Cohn. Anvergura temei și abordării din
Arest nu o anticipa
Acasă la tata (2015), debutul său în lungmetraj, ci scurtmetrajul realizat în 2009,
Înainte și după 22 decembrie 1989. Acolo sunt imaginate două întâlniri între un arhitect și un ofițer de Securitate, înainte și după căderea comunismului. În 2019,
Arest, aduce pe ecran o felie de Gulag, de „zonă totalitară” în care nu se poate închipui ceva mai cumplit. Întâmplările, scrise și regizate de Andrei Cohn la casa de producție Mandragora, sunt plasate în anii ’80, o vreme când ziarele din România nu scriau despre atrocitățile din închisori nici măcar cu litere de-o șchioapă, scriau doar că viața pe tot cuprinsul țării devine tot mai bună, mai „socialistă, multilateral dezvoltată”, mai aproape de comunism. O vreme când bandiții au început să devină stăpâni, iar cei inteligenți, proști.
Un arhitect, acuzat de mentalitate și practici mic-burgheze, este „săltat” de doi milițieni în timp ce făcea nudism la Marea Neagră. Ajuns în celulă, este torturat în vederea obținerii de informații referitoare la activitățile sale „dușmănoase”, la relațiile cu „dușmanii regimului” ș.a.m.d. Ușurința cu care dă curs invitației celor doi ofițeri (în civil) de a-i urma la București justifică replica lui Alexandr Soljenițîn (din „Arhipelagul Gulag”), adresată oricui se lasă mult prea ușor arestat: „Puteai și ar fi trebuit neapărat
să strigi! Să strigi că ești arestat! Că niște nelegiuiți deghizați vânează oameni! Că îi arestează sub denunțuri mincinoase! Că milioane de oameni sunt supuși unei represiuni neînduplecate! Poate că, auzind astfel de strigăte de mai multe ori pe zi și în toate zonele orașului, concetățenii noștri s-ar zbârli? Poate și arestările n-ar mai fi atât de ușoare?” Sau replica lui Ștefan, reporterul devenit fotograf din
Faleze de nisip: „De ce n-ai strigat când ai văzut hoțul? Tăcerea ta, muțenia în fața agresorului... Asta e, ne merităm soarta.”
Personajul interpretat de Alexandru Papadopol, asemenea lui Gheorghe „Babu” Ursu, poartă cu sine geamătul mut al condamnatului la moarte din literatura lui Soljenițîn: „În trup, în oase, în tot ce am, / Coboară încet pacea senină / A celor care merg la ghilotină”. „Unde-aș putea vedea ceva despre
noi, despre
noi, cei umiliți și obidiți în celule insalubre de către torționari de ocazie?”, se va fi întrebat arhitectul Dinu Neagu, între două reprize de samavolnică „re-educare” de către colegul său de celulă, Vali (Iulian Postelnicu, într-un rol ce pare o amplificare cristalizată și mult nuanțată a partiturii sale din
Un etaj mai jos), deținut de drept comun care acceptase să-l tortureze până la moarte în schimbul promisiunii comandantului închisorii (András Hatházi) de a-l elibera înainte de termen. Răspunsul avea să vină peste treizeci și ceva de ani: în cele 126 de minute – de o intensitate fără precedent în cinema-ul românesc – ale filmului
Arest.
Povestea, filmată de
Andrei Butică, conține trimiteri mai mult sau mai puțin evidente la cazul inginerului „Babu” Ursu, asasinat și el în închisoare – pe la mijlocul anilor ’80, așadar într-o Românie în care se simţea spiritul dezghețului adus de
perestroika și
glasnost în vecinătatea Imperiului Sovietic – de un pușcăriaș de drept comun, la ordinul Securității. Intensitatea scenelor de tortură, de batjocorire fără nicio logică (la fel ca în „Procesul” kafkian, unde groaza devenise obișnuită, banală), e străină de orice mizerabilism, de orice interes pentru senzaționalism, pentru violența de dragul șocului și al
rating-ului. Poate părea – și chiar este, în unele cazuri – greu de suportat. Și, pentru cei nefamiliarizați (nici măcar prin intermediul lecturii sau al mărturiilor celor trecuți prin infernul temnițelor comuniste și etichetați drept „dușmani ai poporului”) cu regula jocului dintr-o lume totalitară, de neînțeles. Capetele de acuzare (organizarea de „întruniri dușmănoase”, citirea și răspândirea de „cărți dușmănoase”, comentarii favorabile despre filme, muzici și cărți ce promovează o „concepție dușmănoasă”, „comentarii dușmănoase” la adresa conducerii țării și, mai ales, a cuplului prezidențial, conexiuni strânse cu diverse „activități dușmănoase” ca yoga, nudismul etc.) depășesc și ele puterea de înțelegere a celor ce au uitat mult prea repede sau nici măcar nu au aflat nimic despre nenumăratele crime în numele „celei mai bune dintre lumile posibile”. Altfel spus, a celor deprinși să trăiască într-o lume în care poți înjura pe oricine fără să încasezi cine știe ce pedeapsă, în care – dacă ai bani – poți călători oriunde și-ți poți cumpăra orice, fără să dai socoteală pentru cei câțiva dolari care, la percheziție, s-au găsit asupra ta. A celor pe care îi întâlnești, în număr mare, la ieșirea din sala de multiplex (aproape goală), pe terase, în cafenele și în sutele de magazine ale mall-ului ce găzduiește proiecția.
Arest ar putea fi cel dintâi film românesc într-un eventual montaj iconoclast pe tema istoriei României din ultimii ani de comunism (și nu numai). Situarea sa în cadrul „epopeii naționale cinematografice” ar fi însă pe cât de necesară, pe atât de (cel puțin) bizară, ținând seama de canonul ei festivist, din care, la un moment dat, torționarul Vali din film citează câteva titluri, între care:
Haiducii lui Șaptecai, Iancu Jianu zapciul, Iancu Jianu haiducul, Mihai Viteazul, Drumul oaselor, Atunci i-am condamnat pe toți la moarte, Cu mâinile curate. Toate (la fel ca celelalte titluri, nemenționate) embleme incontestabile ale istoriei naționale „ecranizate” și mai mult sau mai puțin romanțate (și edulcorate), piese de patrimoniu cinematografic popular (și populist), mai presus de orice bănuială, mai presus de orice considerație critică. Nu doar, așa cum s-ar putea crede, în ierarhia spectatorilor neavizați. Interlocutorul lui Vali din
Arest e arhitect, dar Vali e adevăratul arhitect al moravurilor ușoare și grele din România, după 1990, când traficanții și bișnițarii au preluat puterea. Și, contrar spuselor lui Marx, după socialism aveam să (re)construim capitalismul. Chiar mă întrebam ce piesă de muzică ușoară a fost aleasă pentru post-generic. Opțiunea lui Andrei Cohn a fost șlagărul triumfalist „Magistrala albastră” (în rimă perfectă cu triumfalismul filmelor istorice enumerate mai sus), cu Mirabela Dauer și Dan Spătaru. Am rămas să văd cine a compus-o (nu-mi amintisem, apoi am verificat: Vasile Vasilache Jr.), dar – surpriză – se pare că proiecționistul se săturase de absurdul și cruzimea
Arestului și – pentru întâia oară de când merg la mall – filmul a fost oprit înainte de a se derula ultimele fotograme.
În 1990, când a apărut pe ecranele din România
Căința lui Tenghiz Abuladze, publicul, în general, a strâmbat din nas. Că s-a săturat de „simboale”, de lucruri spuse pe jumătate, că n-a fost chiar așa vaporoasă viața din Gulag, ci infinit mai dură și mai inumană, c-o fi, c-o păți. Voia o ambianță reală, nu simbolică. Iată că a venit vremea să apară și filmul care-ți oferă cam tot ceea ce
Căința (sau
Reconstituirea, sau
Ciocârlii pe sârmă, sau
Faleze de nisip, sau
Croaziera, sau
Omul de marmură și încă altele) prezintă într-un fel nu edulcorat, ci transfigurat, poetic, sugestiv, neîndeajuns de realist.
Timp de câteva săptămâni,
Arest se poate vedea în marile orașe-sate ale României, dotate exclusiv cu săli de mall, în condiții de lux. Totul e să mai existe interes pentru acest tip de cinema direct, realist, fără anestezie, despre (încă) un tată plecat într-o „călătorie de afaceri” – secretul cel mai bine păzit dintr-un univers concentraționar: delațiunea și abuzurile fizice, cu complicitatea autorității, pentru a epura din societate „elementele dușmănoase”, „indezirabile”…
