Reporter: Ce scenariu ai avut în mână și ce ai făcut cu el?
Bogdan Cristian Drăgan: Am pornit de la un scenariu foarte realist care trebuia să se petreacă pe 21 decembrie 1989. Eu am respectat riguros faptele mari din scenariu, personajele, întâmplările semnificative, dar, ca manieră de tratare, am cârmit-o spre suprarealism pentru că eu cred că dimensiunea suprarealistă a revoluției din '89 este evidentă.
Ce înțelegi prin dimensiunea suprarealistă a unei revoluții?
Practic toate lucrurile se petreceau ca într-un vis, erau absurde, nimeni nu înțelegea nimic, nici acum nu înțelege nimic. Existau frânturi de realitate care se suprapuneau peste noi, televiziunea care intervenea, zvonuri, alergături într-un sens sau în celălalt.
Peste acest strat suprarealist există în film un alt strat. simbolic. O simbolistică religioasă, de pildă. De ce?
Eu n-am vrut să merg foarte mult pe simbolistica religioasă a numelor personajelor care mi-au venit livrate din scenariu. Deci ele n-au fost o coincidență. Cineva spune că ei sunt cei patru evangheliști înainte de Cristos. Eu nu merg pe genul ăsta de interpretări sofisticate. Demersul meu n-a fost de a impune simbolul. În gândul meu regizoral n-au intrat simboluri religioase. Intenția mea a fost să fac un film care să contrapună victimele cu călăii. Bănuiesc că asta a fost și în capul scenaristului.
În afară de numele personajelor preluate din scenariu, există în film soluții regizorale cu conotație religioasă, care, evident, îți aparțin.
lon este în situația lui Crist sacrificat. Și când duce picamerul ca pe o cruce și când, în ultima imagine, este în brațele Mariei. Dar astea sunt simboluri mai degrabă cristice, nu neapărat pornind de la numele lui lon ca evanghelist. Singurele referiri la Biblie sunt nevinovăția și sacrificiul celor două victime: Maria și lon. În schimb, personajul Luca, cu gesturile sale luciferice, contrazice esența numelui evanghelistului Luca, cel mai cinstit dintre cei patru.
O contradicție voită sau întâmplătoare?
Eu am încercat sa creez personajul folosindu-mă și de interpretul lui, Claudiu Belonț, care în general a jucat oameni fără pată și prihană. Am încercat să-I folosesc într-un rol pe care el nu l-a mai făcut și să construim un personaj credibil prin contradicție.
Ar mai fi și alte lucruri care ar putea să bage în ceață spectatorul.Toată povestea cu acea ambasadă orientală.
Dacă intrăm într-o analiză pur realistă a filmului și nu acceptăm convenția, este inevitabil să-I găsim plin de contradicții. Încă de la acel început aparent realist, în care mi-am dorit să citez din „Căldură mare” de Caragiale, eu propun o convenție, pe care eu o definesc drept suprarealista ― o lume în care nimeni nu pricepe nimic, o lume de „căldură mare” în decembrie ― atunci eu zic că filmul se poate înțelege.
Cum se potrivesc toate acestea cu scena violului și cu referirea la marchizul de Sade?
Secvența violului e o mică parodie la montajul stil videoclip MTV. Deci din punct de vedere formal e o parodie, iar din punct de vedere dramaturgic e foarte serios.
Deci consideri că se poate trata un subiect tragic cu elemente de limbaj parodice? Ce gen de film ar fi trebuit să fie Cortul?
Eu mi-am dorit foarte mult ca trei sferturi din acest film să fie comedie, la care lumea să râdă cât poate, și numai în ultimele minute să izbucnească tragedia.
Cum a fost receptat filmul la Festivalul internațional al tânărului cinematograf est-european de la Cottbus?
În prima parte lumea și-a dat seama că e ceva pur românesc, poate că n-au înțeles foarte bine, dar n-au plecat, iar la sfârșit au rămas circa 30 de oameni dintr-o sală de 50 de locuri.
Ești mulțumit de acest prim film?
Aș fi foarte mulțumit să stârnească reacții cât mai contradictorii: cui i-a plăcut să-l laude, cui nu ― să-I înjure. Cel mai mare compliment pe care l-am auzit până acum a fost din partea unor studenți care mi-au spus că nu seamănă cu nici un film românesc făcut până acum.
Reporter: Cortul e primul tău lungmetraj postdecembrist. De ce atât de târziu?
Horia Pătrașcu: Fiindcă astăzi este extrem de greu să mai faci film. Scenariul meu a așteptat patru ani în sertare și numai o șansă nesperată, câștigarea primului loc la un concurs organizat de CNC, i-a determinat intrarea în producție.
Ce sentimente încerci acum, când filmul a apărut în sfârșit, pe ecrane?
Sentimente amestecate, de înțelegere și de tristețe totodată. Înțelegere pentru dificultățile financiare foarte serioase cărora a trebuit să le facă față regizorul. Înțelegere și pentru pauza neprevăzută cauzată de accidentarea unui actor și pentru schimbarea bruscă a condițiilor meteorologice, ambele generatoare de modificări și de soluții găsite din mers. Tristețe adâncă, pe de altă parte, deoarece între scenariu și filmul propriu-zis este o diferență enormă care pe mine ca autor mă doare. Atunci când scriu un film eu îl văd „dinăuntru”. Și filmul meu era altul decât cel înfățișat acum publicului.
Cum arată acel film imaginar?
Filmul de pe hârtie, căci doar despre el pot vorbi cu probe, era unul pur realist, cu momente comice și sfârșit tragic. Punctul de plecare l-a constituit o schiță de câteva pagini, „Asfalt”, publicată cu ani în urmă, în care niște muncitori săpau o groapă unde nu trebuia. Ulterior am preluat ideea și am extins acțiunea, plasând-o într-un timp istoric determinat, mai precis în ziua de 21 decembrie '89, din zori și până seara.
Dar tot nu am înțeles, în ce constă diferența dintre scenariu și film?
Diferența se află nu atât în mesaj, cât în configurația subiectului, în desfășurarea poveștii. În scenariu toate întâmplările se petreceau jos și sus, în groapă și în cort, nu într-un tunel. Nu existau nici spectacolele din interiorul ambasadei, nici replicile deocheate, nici securiștii ăia care se tot uită în monitoare. Ca să-i urmărească pe protagoniști, ar fi trebuit să aibă camere video peste tot, inclusiv în cort, ceea ce e absurd. Eu n-am mers pe absurd.
Deci, dacă pricep bine, s-a operat un transfer de pe verticală pe orizontală.
Dacă vrei. Din diferite motive, nu s-a mai putut turna așa cum am scris și s-a intrat într-un alt spațiu, cel al galeriei subterane, folosindu-se un text care nu era pentru acolo. De aceea, istorisirile personajelor par uneori cam nu știu cum. Mai erau și alte secvențe importante care nu s-au putut realiza, cu mulțimea întorcându-se îngrozită de la mitingul lui Ceaușescu, cu asfaltul plin de inscripții ce anunțau revoluția.
Scena violului exista în scenariu?
Exista, dar era altfel concepută. Repet, eu am scris un scenariu în cheie realistă, absolut inteligibil, fără nici un fel de aluzii onirice, simbolice, suprarealiste etc. La mine principale erau: pământul, smoala arsă, săpăturile, moartea.
Ce părere ai atunci despre conotațiile religioase, atât de vizibile pe ecran? Despre cei patru Evangheliști, Fecioara Maria, colindele și tot restul?
Eu nu m-am gândit nicio clipă la așa ceva. A fost o coincidență de nume, pur și simplu s-a „nimerit” astfel, ca muncitorii să se cheme Marcu, Matei, Luca, lon, lucru remarcat la un moment dat de către unul dintre personaje.
Să conchidem deci că filmul Cortul, așa cum se înfățișează el acum publicului, nu te reprezintă?
Deși mai reține aproximativ un sfert din textul inițial, Cortul afirmă finalmente ceea ce am vrut eu să spun, dar o face cu alte mijloace, pretabile la diferite interpretări ce nu-mi aparțin. Fiecare spectator are Iibertarea de a recepta filmul după propria sa simțire.
