Fără rude sărace!

     Ar însemna să repet nişte penibile locuri comune dacă aş începe o pledoarie insistentă şi convinsă pentru filmul comic. Publicul nostru spectator, ca publicul spectator de pretutindeni, adoră genul, cum adoră, printr-o firească înclinare sufletească, râsul.
     Am aşteptat deci cu o explicabilă nerăbdare ultima producţie de gen intitulată sibilinic: B.D. intră în acţiune. Filmul beneficiază de două promisiuni: poliţist, adică palpitant, şi comic, adică seducător. Nefericirea face că ambele făgăduieli mi se par a fi ţinute numai pe jumătate. Acţiunea este când previzibilă — păcat de neiertat într-o cinematografie care foloseşte de mult tehnica suspensului şi a soluţiei la care nu te aştepţi — când insuficient legitimată din punct de vedere logic. Şi asupra acestui punct îmi îngădui să insist: într-un film de aventuri poliţiste logica e mai obligatorie decât în oricare alt gen. Spectatorul nu admite decât o primă, unică — servind ca punct de plecare — convenţie. Tot ce urmează ulterior se cuvine să se desfăşoare riguros, logic. La acest punct filmul în speţă e profund deficitar. Aş îndrăzni să spun că scenaristul şi regizorul n-au privit acest film comic cu suficientă — obligatorie — seriozitate. În ceea ce priveşte umorul — în pofida câtorva accente de comedie izbutite — se prezintă deficitar: urmărit cu asiduitate şi fabricat. Nu mă refer la replica de comedie, de multe ori precară, săracă, ci la situaţia care o produce. Ultimii zece ani de cinematografie mondială au adus şi în această direcţie un spor de calitate: firească, replica de comedie surprinde prin insolitul ei. Ceea ce s-a numit uneori, cu un termen impropriu, comic absurd, nu este decât o modalitate de folosire a neprevăzutului, a surprinzătorului, a neaşteptatului, a soluţiei deconectante. Printr-o dialectică fermecătoare şi dintre cele mai fertile, filmul modern comic preia, la o altă scară a spiralei, o sumedenie de tehnici folosite în filmul mut din epoca în care „râsul era rege”. B.D. intră în acţiune ignoră faptul, şi de aici, ca şi din alte carenţe, decurge sentimentul de lipsă de modernitate pe care îl comunică pelicula în discuţie. Am obiecţii şi la fotografie: pauperă, expediată.
     S-ar putea ca toate rezervele mele să pară exagerate. Le-am formulat cu asprime ca să combat o gravă prejudecată: filmul poliţist — şi mai ales filmul comic — nu sunt nişte rude sărace, primite în casă pe scara de serviciu.
     Filmul comic nu e o producţie pe care să o priveşti cu indulgenţă.
     Gen major şi dificil — mai dificil, poate, decât oricare altul — cere fantezie şi inteligenţă, har şi măsură, o invenţie diabolică, neistorisită, o maximă capacitate de interpretare artistică a realităţii.
     Fără un efort la nivelul acestor exigenţe, totul pare un fabricat pentru gusturile îndoielnice. Adică tot ce e mai rău.