Filmele poetului
«Fă-ţi bagajul şi hai acasă», este fraza-cheie a filmului e atât de optimist intitulat
E atât de aproape fericirea şi simbolizează grija pe care, generaţiile mai cărunte trebuie s-o aibă pentru zburdălnicia şi lipsa de experienţă a celor tineri. Cu
E atât de aproape fericirea al lui
Andrei Cătălin Băleanu şi
Septembrie al lui
Timotei Ursu, cinematografia noastră îşi îndeplineşte obligaţia de a se ocupa în sfârşit, de iubirile şi neliniştile tinerilor, abandonează în sfârsit, dar cât a durat, dramele femeilor coapte şi bărbatilor prea interiorizaţi. Tema acestor filme e una dintre cele mai importante şi mai riscante — nevoia omului de fericire şi capacitatea omului de a o realiza. Chiar dacă aceste filme nu conţin nici măcar în germen riscul capodoperei, prin problematica lor, sunt bine primite.
Ca romancier salut acest efort, deşi cred că realitatea oferă surse de poezie şi de conflict mult mai pregnante. În scenariile cinematografice şablonul, prejudecata se instalează cu o rapiditate uimitoare. De dragul peisajului şi al rafinamentelor filmice, regizorii şi scenariştii sacrifică adevărul. Realizarea artistică s-ar părea că are tocmai în adevăr, duşmanul cel mai neînduplecat. Realitatea este într-adevăr îngenuncheată şi spectatorul rămâne în cele din urmă numai cu amintirea unor cadre reuşite. Manierismul bântuie cu energia vânturilor care vestesc venirea iernii. Litoralul a devenit pentru regizorii noştri singura sursă de poezie, acolo personajele se iubesc, se revăd, consimt la amor şi tot sub protecţia brizei marine, se despart iremediabil. Desigur, nu valurile înspumate ale Mării Negre ne deranjează prea mult. Oricât le-am vedea, oameni suntem, totdeauna ne vor emoţiona, doi tineri care îşi declară amor în asemenea împrejurări topografice favorabile. Recunosc cu sentimentul celei mai înalte răspunderi, că o declaraţie de amor, care are în spate autoritatea valurilor înspumate ale mării, e mai convingătoare, mai dramatică, mai aproape de iluzia eternităţii, decât cea făcută, hai să zicem, în faţa intrării unui bloc din cartierul Balta Albă. E ciudat că tocmai în lumea atât de vastă şi de imprevizibilă a iubirii, bătrânul manierism s-a instalat atât de trainic. Aceste poveşti de dragoste au în ele ceva bătrân şi ursuz şi aceşti îndrăgostiţi poartă, după convingerea mea, nişte scufii de noapte, au în suflet reumatisme pe care n-au tăria de a le declara. Sunt de fapt, aceste personaje, nişte bătrâni cu halate şi papuci, cu ticuri şi bicarbonat, care încearcă zadarnic să se deghizeze în tineri. Fericirea este vocaţia fundamentală a omului şi ea nu poate fi o problemă. Or, în multe din filmele noastre, asistăm la o dilemă curioasă, personajele se întreabă dacă vor sau nu să fie fericite. Unele vor să fie, altele nu vor să fie, de la caz la caz. Asistăm la o imagine simplistă asupra fericirii, atât de simplistă încât orice nenorocire ţi se pare un balsam şi un pas înainte.
Am învăţat cu toţii de la Shakespeare că fericirea este totuna cu adevărul, că nu există emoţie şi miracol fără o înţelegere ştiinţifică asupra lumii. Eroii filmelor noastre caută o fericire sintetică, nu confundă fericirea cu adevărul. Ca să fiu mai exact, reproşez filmelor cu această temă, o lipsă de intelectualitate, de înălţare. Cine a găsit adevărul, cine s-a dăruit societăţii şi oamenilor, nu-şi mai pune problema fericirii, nu mai cerşeşte zâmbete tandre, nu mai visează revederi spectaculoase. Numai la lumina adevărului se poate vedea chipul fericirii. «Fă-ţi bagajul şi hai acasă» este o frază rezonabilă, însă nu rezolvă problema.
