„Eu, tu şi Ovidiu” – cronică de film

     Geo Saizescu reintră în cir­cuitul comediei contempora­ne cu aplomb, fără crisparea pe care ti-o dă o lunga absenţă de pe terenul specific. Specific, pentru că Geo Saizescu a fost o vreme un har­nic stimulator de filme pentru televiziune, apoi un însufleţit dascăl de viitori regizori, dar el este, trebuie să rămână, înainte de toate, autor de comedie contemporană. Pentru marele ecran şi pentru marele public. Dăruit şi atestat ca atare, într-un domeniu ce reclamă nu numai inventivitate şi fler al hazului la zi, dar, în primul rând, în al doilea şi al treilea rând, rigoare. Măsură. Autocon­trol sever pentru a nu cădea nici în exage­rarea ce vulgarizează intenţia comică, nici în modestia stearpă ce o anulează. Ceea ce nu e cazul lui Eu, tu şi Ovidiu. Litigii de producţie, de stil de muncă între două uzine ce depind una de alta — devin pretextele comice, directe (direct vine şi de la director, director plin, în sfârşit, nu doar adjunct cum se obişnuia, satirizat de o brigada de amatori în ale ţepilor constructivi). Lor li se alătură cu graţie câteva melodli, când mai dulci, când mai amare, câteva dansuri întotdeauna antrenante, câteva scheciuri în cunoscuta tradiţie a satirei şi umorului tévé. Sau nétévé, dar umor terapeutic vizavi de un director ce-şi împlineşte planul for­mal, neţinând seama de ansamblul produc­tiv pe ramură, de un inspector ce-şi face terenul în funcţie de reumatismele consoar­tei sau un umor pur şi simplu în cazul res­ponsabilulul de club poliînzestrat. Come­dia e susţinută vioi pe toate vocile sale, ceea ce nu se prea întâmplă la autorii fără experienţă. Replicile sunt servite cu vioi­ciune de actori degajaţi ce nu mai sunt obli­gaţi să îngroaşe subţirimea hazului cu gri­mase excesive care să ţină loc de poante. Decorul (Aurelian Ionescu) nu e nici el străin de o anume intenţie parodică — vezi formele geometrizate ce sugerează, cam abstract, munţii de şpan pe care-l declan­şează prometeul constănţean; costumele Doinei Levinţa nu-s doar «ultime strigăte» vestimentare azvârlite la întâmplare pe manechine, ci boabe de fantezie şi haz gândite să completeze un tip, o ambianţă. În sfârşit, imaginea (lon Marinescu) nu mai înregistrează din stal acţiunea, ci o comentează, însufleţit, în dialoguri de prim-planuri amu­zante, detalii de lumină şi atmosferă bine valorificate în ansamblul comic. Sau liric, când e cazul. Şi e destul de des cazul, dată fiind predilecţia autorilor (trei la număr; Al. Struţeanu, Beno Meirovici, Geo Sai­zescu + ideea: Bogdan Căuş) pentru fru­moasele sentimente. Devenite şi mai fru­moase atunci când principiile — vezi prin­cipialitatea — le patronează.
     El (Florin Piersic) director, ea (Violeta Andrei) ingineră la una din uzinele în dis­pută; urmează o asiduă şi bătăioasă cores­pondenţă pe note muzicale sau nemuzicale (el n-are timp sau vocaţie) până când buclucaşa întâmplare îi face să se îndrăgosteasc, la prima vedere şi fără drept de apel, ur­mând ca litigiul să se transforme în caldă (doar e sezon estival) pledoarie pentru critica eficace şi în afara producţie, chiar şi pentru cei atinşi de săgeata lui Cupidon. TotuI e bine când se termină cu tradiţionala demisie a femeii, gata să-şi urmeze alesul (tot director, deci ajunge unul per familie) cu toate că gestul ei presupune a lăsa baltă interesele unei uzine din Capitală, ca să se mulţumească cu bărbatul visurilor de pe litoral. Subiect nu din cale-afară de original, dar cu trimiteri care ar fi putut deveni originale dacă scenariul şi-ar fi centrat tirul satiric spre câteva redute rezistente, ca: orgoliul bărbatului (aici cam lipsit de vigoare), dilema femeii îndrăgostite pusa la grea încercare de principialitatea extraproductivă sau, inventivitatea inspec­torului ce-şi face terenul la mare. Bune pretexte pentru verva interpreţilor şi tehica regizorală. Nu atât de ingenioase ca alte filme ale lui Saizescu (pe scenariul lui lon Băieşu de la Astă seară dansăm în familie, regizorul şi colaboratorii lui se mişcaseră mai cu folos), dar plăcute. Reconfortante. Nu numai pentru agreabil sejur marin exploatat cinematografic, ci mai ales pentru siguranţa pe care ţi-o dă dozajul de care vorbeam între acid şl dulcişor (uneori chiar dulceag în scenele de dragoste), între plăcut şi util, între alb foarte proaspăt şi alb ceva mai şifonat doar atât cât să se poată curăţa rapid ca să fie repus impecabil în funcţiune. Interpreţii s-au supus acestei măsuri a lucrurilor şi au evoluat graţios şi cuminte pe textele date. Florin Piersic cu binecunoscuta-i jovialitate şi sportivitate simpatică. Sebastian Papaiani (un ziarist în căutare de teme moralizatoare) cu o nuanţă de gravitate ce-i diversifică uşor genul, Dem Rădulescu (inspectorul) citând pedant din claslci, Ileana Stana lonescu (soţia inspectorului) secondându-l cu fidelitate «în misie», Jean Constantin cu arhicunoscuta propensiune spre umorul exotic-pitoresc (aici îi vine de minune fracul iluzionistului-hipnotizator ce se descurcă «provizor» şi pe post de responsabil sindical cu funcţii multiple). El asigură partea cea mai savuroasă a comediei cu fistic, iar amatorilor de haz neutilitar (recte fără adresă expresă) evoluţia sa poate părea o desfătare. Am lăsat la urmă surpriza stagiunii: Violeta Andrei într-o postură pe cât de inedită faţă de ceea ce a făcut ea până acum, pe atât de izbutită, susţinând cu nerv şi farmec o partitură ba liric-şăgalnică, ba antrenant-tonică. Muzica lui Temistocle Popa agrementează acţiunea şi melodii ca «Cine eşti tu?» pe frumoasele versuri ale Flaviei Buret — sau «Ce bine e la mare!/ Când eşti în deplasare!» (câte resurse de vervă şi causticitate ascunde autoarea textului) asigură filmului o unitate stilistică binevenită într-un scenariu mozaicat.
     I-aş reproşa lui Geo Saizescu o anume comoditate în privinţa distribuţiei (cu excepţia fericită de care vorbeam, Violeta Andrei, în rest a mers prea Ia sigur, cu efecte prea cunoscute) o anume slăbire a inventivităţii sale în materie de gag cinematografic. I-aş mulţumi însă că nu şi-a uitat vocaţia-primă: comedia de actualitate si nu şi-a strămutat armele spre teritorii necunoscute (de el). Perseverenţa talentului într-o direcţie din cele mai dificile e semn de răspundere. Şi de maturitate.