Se perindă pe pânza ecranului, învăluite în onomatopee, în stridențe sonore, făpturi pe care natura pare să le fi uitat pe o treaptă a evoluției de unde cu greu le-ar mai putea scoate. Ele au crescut, au îmbătrânit, s-au înmulțit, s-au acrit și înrăit, s-au schimonosit, dar refuză încăpățânat să se umanizeze. „Farmecul” lor e urâțenia, „atracția” lor este respingătorul, iar destinul lor... Nimeni nu le poate râvni originalitatea pentru că sunt inimitabile, iar cel ce le privește performanța existențială (se poartă nu să fii, ci să exiști, nu mai este cineva un om, o ființă, ci un existent ― persiflează Cioran) cel ce le privește, deci, nu poate crede în realitatea lor, dar ele se zbat, se bat, îi bat pe alții, în universul lor ele sunt o forță, o energie clocotind inutil.
Lumea eseului cinematografic al lui Pintilie este din carne și sânge, varsă torente de lacrimi, dar nu plânge, suferă dar nu o doare, râde dar nu se bucură. La ea totul devine grimasă, caricatură, vorba este o bolboroseală și orice gest o violentare. Această lume nu știe ce este dialogul pentru că vorbesc toți deodată, iar vorba nu este o articulație inteligibilă, ci o explozie sonoră de incoerențe. Nu se deslușește în conținutul ei, ea, vorba, este doar o sonoritate asurzitoare, alternând uneori cu tonalități exotice necunoscute cândva acestei limbi a noastră. În aproape tot ce se aude în De ce trag clopotele, Mitică?, doar invectiva este deslușită: cui ar putea să-i scape „Mă, boule, boule!” sau „Sunt niște idioți, niște tâmpiți” sau „'rațiaidracului” sau gluma miticistă care a inspirat titlul filmului: „De ce trag dopotete, Mitică!/ De frânghie, dom'le!”. În rest, o precipitare de sunete, care umplu atmosfera caselor sordide și a localurilor coborâtoare parcă dintr-un panopticum.
Dacă Mircea lorgulescu spunea în eseul său despre lumea lui Caragiale, că ar fi o lume a trăncănelii, ei bine, lumea lui PintiIie este a urletului, o lume la care până și șoapta te asurzește, o lume ajunsă la paroxism. Când povestea (care poveste?) se încheie, ai senzația că ieși nu dintr-o sală de cinema, ci dintr-un ospiciu. Există în De trag clopotete, Mitică? personaje (după numele pe care și le strigă, ele par identificabile cu cele dintr-o galerie literară atât de populară), dar nu vor să-și divulge decât vulcanica lor dorință de a nu lăsa și pe altele să trăiască. Nu au nevoie de comunicare verbală, nici chiar de trăncăneală, până într-atât s-au învățat să se smucească unele pe altele într-un nesfârșit triumf de instinctualitate. Și cu toată această avalanșă de mutre și chipuri, două figuri par să domine întreaga învălmășeală: legendarii frizeriei. Viciul este la ei virtute, dibăcia de a le lega și dezlega pe toate trădează o adevărată forță a naturii. Peste „deșteptăciunea” lor asociată nu poate trece nimic. Frizeria este sanctuar, olimp, alcov și chiar „piață a independenței”.
Nimeni și nimic nu scapă în De ce trag clopotele, Mitică?. Avem de-a face doar cu o lume damnată și condamnată. Peste tot și toate plutește un cer mohorât, fără nicio geană de lumină, iar aerul pare mucegăit ca într-o pivniță peste care s-a lăsat chepengul.
Undeva există, vreau și țin să cred asta, există și durere și suferință, lacrima este discretă, dar adevărată. E drept că nu se prea zâmbește acolo. lar acest acolo se află înapoia camerei de luat vederi, la Pintilie. Acest film-pamflet pare a fi o răfuială, o sancțiune fără drept de apel. Dar cine ar cuteza să afirme „Da' ce ne trebuie nouă satiră și încă satiră acerbă?”. Se spune că râzând se schimbă moravurile. S-ar putea ca uneori să fie nevoie și de o doză de stupefacție.
