Cronica muzicii –
Flăcări pe comori
Într-o vreme când autorii de muzică de seduși de bogăția coloristică a surselor sonore create în veacul nostru, sunt tot mai mult tentați să le prefere — sau măcar să le alăture — instrumentelor tradiționale, restrângerea arsenalului doar la acestea din urmă devine pentru creator un act de-a dreptul temerar. Nu fără temei însă (temei justificat înainte de toate de capacitatea profesională și de talentul compozitorului, dar și de necesitățile artistice ale peliculei în cauză),
Cornel Țăranu a optat pentru o asemenea formula, în care lipsa de spectaculozitate a „materiei prime” dacă putem numi astfel sunetul muzical, în sine — permite, în schimb, o veritabilă demonstrație de virtuozitate în înzestrarea cu multiple calități a „produsului finit”. Demonstrație cu atât mai impresionante, cu cât la „obișnuitul” instrumentelor utilizate să adauge și puținătatea lor. Cu alte cuvinte, Cornel Țăranu nu și-a scris partitura nici măcar uzând de posibilitățile orchestrei simfonice în totalitatea ei (ca tipuri și ca număr de instrumente), ci a ales doar câteva exemplare (cu o predilecție marcată pentru corzi). Cu aceste mijloace sonore extrem de simple și de modeste, compozitorul reușește să dezvolte însă o muzică de remarcabilă plasticitate; expresivitatea ei autentică potențează în chip fericit tensiunile acțiunii cinematografice închipuite de Ion Brad în urma lecturii lui Agârbiceanu și — firește — materializate grație regizorului
Nicolae Mărgineanu. Iar dacă întregul film este străbătut de motivul muzical al „vâlvei băilor”, cea care aprinde
Flăcări pe comori (motiv ingenios generat de o celulă de patru sunete, amintind de alte universuri misterioase, create cândva de Ravel sau de Stravinski), dacă acest motiv însoțește, ca un blestem, chiar și căutarea iubirii, nu numai căutarea aurului, alte câteva puternice identități sonore luptă să sfărâme vraja cea rea: un joc popular, la petrecerea câmpenească; ecourile pastorale, la trecerea munților către libertatea naționale; bocetul, la moartea lui Grigoraș; valsul ciudat de lent, pe fundalul căruia se desfășoară partidele de cărți. Momentele de vârf ale coloanei sonore — semnată de ing. Silviu Camil — constituindu-se, cu mare arta, în scena nebuniei lui Rodean (sfâșiate de strigăte cutremurătoare) și, mai cu seamă, în aceea a vaierelor demonic deformate în rezonanța galeriilor de mână. Din punct de vedere muzical— și nu numai — această ultimă secvență poate fi fără șovăială considerată drept antologică...