Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Ei au apărut „Explozia”


Bravo Draga!
     Mă întreb cum am fi suportat frumoasa și atât de filmica tensiune a Exploziei dacă nu ne-ar fi deconectat, din când în când, un Dem Rădulescu, o Draga Olteanu, un Jean Constantin. Regizorul nu s-a temut deloc să ne lase din mână și să instaleze printre noi — când ți-era suspensul mai drag și miocardul mai pus la încercare — pe acești mari comici ai ecranului: trecând prin foc și sabie, sufocați de fum ori muiați de furtunuri, la un pas de moartea pe rug, prin înec, de șiș ori aruncare în aer, acești formidabili actori aduc cu ei pe ecran, fie și numai la simpla lor apariție, o adiere de zâmbet. O relaxare interioară. Un suspin de ușurare. Un respiro în dramă. Ca și în viață: n-o poți duce uneori mai departe, fără să-ți râzi un pic de ea. Sau cu ea.
     Draga Olteanu sparge tensiunea prin exploziile ei vitale: actrița aceasta are dinamită în sânge, forța trăirilor ei este rabelaisiană, picantă, hohotitoare, feminitatea ei este cea mai gustată: datorită esenței ei populare, nesofisticate, necomplexante. Rolul Dragăi Olteanu n-are nimic comic de fapt: aleargă într-una, disperată, în inima focului, după bărbatul ei care s-a băgat în foc ca să-I stingă. Și totuși, râzi: cu satisfacție. Draga este principiul vieții triumfătoare. Femeia care știe să aștearnă masa când totul arde în jur. Femeia în brațele căreia vii să te odihnești, ca un prunc, după ce ți-ai dovedit eroismul…
     Dem Rădulescu nu face nimic ca să ne cucerească: își spune replica, atât. Fără să i se clintească un mușchi de pe fața lui tot mai rotundă și cu favoriții tot mai cu distincție cărunți. Arta lui Dem Rădulescu este cea a simulării gravității candide: când ne-am prins că ochii lui rotunzi și uimiți ne păcălesc, murim de râs. Ne place că ne-a tras pe sfoară. O vorbă a lui stârnește zâmbetul, o frază întreagă ne cutremură de hohote, un rol dramatic — un ofițer marinar în luptă cu focul — îți lasă gustul comediei pe buze multă vreme. Chiar dacă eroul dispare tragic în valuri. Moartea aceasta o ignori, nu o accepți. Orice moarte pare mai acceptabilă decât cea a eroului comic.
     Jean Constantin este un fenomen comic. Fiecare fibră a lui poartă în structurile sale celulare umorul. Umorul lui și numai al lui, pe care-I știm pe de rost și pe care cădem de acord să-I luăm drept proaspăt de fiecare dată. El nu se obosește niciodată să-I schimbe și cred că bine face. Fiecare personaj comic e tras spre el, personajul comic Jean Constantin, „bronzatul” de la mama de-acasă, băiat de comitet și de suflet, săritor, nițeluș fricos, nițeluș poItron, dar artist cu inima-n scripcă și cu lacrima gata în colțul ochiului, Jean Constantin ne face o clipă, pe toți, să credem că-i privim personajul de sus, cu înduioșată superioritate, gata să-I batem cu familiaritate pe umăr: el e întotdeauna cătana simplă lângă care fiecare suntem cel puțin caporal. Ei bine, asta-i marea farsă pe care ne-o face: pentru că, de fapt, întotdeauna jucăm după melodia pe care-i place lui să ne-o cânte la scripcă.
 
Bravo Dinică!
     Mi se părea — avem fiecare fixațiile noastre, oricât le-am combate pe-ale altora! — mi se părea că destinul actoricesc al lui Gheorghe Dinică stă definitiv sub semnul lui Mefistofeles; că a semnat și el un pact faustian cu diavolul, primind pe viață investitura de reprezentare a Măriei-Sale-Răul în filmele și spectacolele noastre; mi se părea că nimeni nu construiește mai perfect ca el, mai rotund, mai fascinant, ticăloșia. Ticăloșia cu toate nuanțele și subtilitățile ei: ticăloșia arogantă și distinsă, cea mărunt gudurătoare, cea perfid insinuantă ori cea brutală, ticăloșia monumentală ori cea de doi bani bucata, dar întotdeauna ticăloșia inteligentă, ascuțită, cinică. Nu credeam că Dinică poate avea un alt zâmbet decât cel rău și subțire, care taie în carne vie, precis ca laserul, nu credeam că forțele dinlăuntrul lui pot ieși la iveală în alte erupții decât cele demoniace.
     Am greșit. În Explozia, Dinică ne arată fața ascunsă a lunii, cea neștiută, nebănuită, cea care a stat mereu în umbră, pentru că ochii noștri au stat, de fapt, legați de pânza neagră a prejudecăților. Dinică a călcat pactul cu diavolul: a girat pentru el Mircea Drăgan, care a știut să vadă mai clar și mai departe ca noi, ceilalți. Bravo lui Mircea Drăgan. În Explozia, Gheorghe Dinică este eroul pozitiv. Forța care nu mai neagă, ci afirmă. Cel care-și pune liniștit la bătaie viața ca să o salveze pe a altora. Care se bagă — la propriu — în foc, ca să înlăture amenințarea dramatică a exploziei fatale. Comunistul — omul superior și luminat care pune interesele colectivității mai presus de ale sale. Cuvintele acestea, tocite pe alocuri în folosirea lor abuzivă și schematizantă, găsesc în eroul lui Dinică o explozie de adevăr și sinceritate. Mai întâi, pentru că actorul și-a ținut eroul departe de orice gest patetic. De orice intonație cu tremolo-uri. Că I-a ferit de halo-ul de lumină care învăluie doar sfinții, nu și oamenii. Nea Gică Salamandră, care luptă cu focul în haina lui de nuntaș, cu floarea de lămâiță prinsă în piept, n-are nicio clipă poza eroului, tentația grandorii, ispita martiriului de pe icoană. Dinică, cum îl știm, zgârcit cu sine, cu vorbeIe mari, cu gesturi asemeni semnelor de exclamare. Strâns în el, conținut, nepanicat. Doar zâmbetul, zâmbetul acela malițios și de temut al lui Dinică, care vine de astădată încărcat cu altceva: cu omenie.
     Cel puțin trei scene sunt de antologie: cea în care înfruntă „comandamentul” de combatere a incendiului (acolo, zâmbetul lui capătă din nou încărcătură primejdioasă și tăiș de brici); scena „picnicului” de pe podeaua vasului cuprins în flăcări — acea izbucnire de bucurie populară a trebii împlinite, de bărbăție stăpânită (și ce nemaipomenită parteneră îi este tot timpul Draga Olteanu!) și, în sfârșit, scena de suspens a reîntoarcerii pe vasul ce sta să explodeze și când... ei bine, nu, n-am să-I iert niciodată pe Dinică, zis Gică Salamandră, că făcut minute întregi să-mi țin inima în batistă și să tremur pentru viața lui. Deși știam că totul e doar în film, nu de-adevăratelea...
 
(Cinema nr. 1, ianuarie 1973)

Tags: cronica personaj, explozia film, mircea dragan, sanda faur

Comments: