Educaţia estetică şi documentarul de artă

    Felul în care ni se prezintă filmul documentar a prilejuit din când în când discuţii interesante, dar nu întotdeauna şi eficace. S-a vorbit despre „Cenuşăreasa” filmului artistic, despre tă­cerea care se păstrează cu sfinţenie în jurul lui, despre cuplajul cel mai adesea nefericit dintre un film documentar şi unul de ficţiune atunci când ajung pe ecrane împreună. La sfârşitul atâtor discuţii filmul do­cumentar continuă să rămână Cenu­şăreasă în spaţiul celor două ore de film de ficţiune, primit fără rezer­ve atunci când e „peisagistic". Dar în afara documentarului peisagistic există totuşi acest film-artă, chiar dacă numele lui e documentar şi durata de cel mult 20 de minute.

     Problema devine şi mai com­plicată când e vorba de un docu­mentar despre artă. Fenomenul artă, de orice natură ar fi el, pre­supune idei şi probleme. Transpu­nerea lui în film cere în mod le­gitim transmiterea şi interpretarea acelor idei sau probleme. Deci po­sibilitatea de a realiza film de artă la modul „frumos" doar ca imagi­ne, care să nu solicite concentrare, este inexistentă, sau existenţa ei lezează însuşi fenomenul artistic tratat şi ne aflăm în faţa unui fals. Poate de aceea felul în care apare în faţa noastră documentarul este mai evident nepotrivit în cazul do­cumentarului de artă.

     Fie că transmite şi popularizează muzica, pictura sau sculptura, apa­riţia lui e legată de existenţa unui lungmetraj de ficţiune, şi această legătură se realizează foarte rar într-un chip fericit. De cele mai multe ori se întâmplă cam aşa: sau filmul pentru care ne-am luptat vitejeşte la casa de bilete ne interesează foarte tare şi apariţia neaşteptată a unui docu­mentar devine în clipa aceea nedo­rită, sau lungmetrajul cu care e cuplat nu ne atrage, deci nu ne grăbim să-l vedem şi, nevăzându-l, trecem pe lângă un scurtmetraj care poate ne-ar fi interesat. Şi în­tr-un caz şi în altul e păcat de munca oamenilor, de pasiunea cu care au trăit fiecare moment al realizării celor 20 de minute de film, de emoţia cu care au aşteptat întâlnirea cu publicul. E neplăcut şi pentru spectatorii care doresc filmul de artă şi care trebuie să-l vizioneze înainte de Ultimul tren din Gun Hill, în mijlocul exclama­ţiilor de nemulţumire emise de că­tre cei care doresc să-l vadă mai repede pe Kirk Douglas, sau înainte de Cain al XVIII-lea cu care nici Antonello da Messina nici El Greco n-au nici un fel de legătură.

     Niciun reproş la adresa celor care doresc un film de ficţiune şi nu unul despre artă. Reacţia este fi­rească şi se poate explica în primul rând prin aceea că filmul de artă e un gen destul de tânăr la noi, oricum mai tânăr decât cel de ficţiune, o prezenţă destul de rară şi nu permanentă şi, în sfârşit, întâlni­rea noastră cu el e cel mai adesea surpriza. Or, întâlnirea cu orice fel de spectacol începe înainte chiar de a ne afla în faţa lui. Ne pre­gătim să vedem o anume piesă, să ascultăm un concert, să vedem un anume film. Îl aşteptăm, ni-l în­chipuim chiar, şi această aşteptare creează starea de spirit necesară înţelegerii şi acceptării lui. Pregă­tirea de care vorbeam mai sus e dublă. Există una interioară, a o­mului obişnuit să vadă piese sau filme, să asculte muzică şi există pregătirea care se face în afara noastră, prin reclame şi informare. Piesele, filmele şi concertele ne sunt prezentate, anunţate, promise. Filmul documentar de artă nu nu­mai că vine în faţa noastră pe tă­cute, dar şi într-un moment în care atât pregătirea noastră interioară cât şi cea din afară ne-a pus într-o cu totul altă aşteptare decât a lui. Situaţia s-a creat cu încetul prin lipsa de pregătire, de informare, de obişnuinţă cu asemenea filme. Vinovaţi suntem şi noi, cronicarii, care atunci când recomandăm un film de ficţiune care rulează cuplat cu un documentar de artă, ne oprim cu recomandarea acolo unde se ter­mină filmul de ficţiune.

 

     De curând, două documentare româneşti de artă au rulat pe ecranele noastre. Rădăcini cuplat cu Ultimul tren din Gun Hill şi Itinerar prin Galeria universală a Muzeului de artă al R.P.R. cuplat cu Cain al XVIII-lea.

     Filmul regizorului Mirel Ilieşiu Rădăcini aduce pe ecran un moment de sculptură românească în lemn: Vida Geza. E o încercare de a fixa pe peliculă doar în imagine şi muzică căutarea permanentă a artistului, de la cea practică, materială, până la cea intimă, a ideii artistice care să dea forrnă, viaţă şi mişcare unei bucăţi de lemn. E o pătrundere in universul creator al artistului. În imagini foarte precis şi sensibil realizate de către ope­ratorul Sergiu Huzum, vorbeşte despre bucuria şi neliniştea creaţiei. Despre legătura dintre ochii minţii şi cei ai mâinilor, despre legătura dintre artist şi poporul din care se trage. Ochii lui Vida Geza, căutându-şi în pădure acel lemn şi acea formă de care au nevoie mâinile ca să cioplească o anumită figură, transmit exact căutarea permanentă de care su­feră şi se bucură în egală măsură orice artist. Mâinile lui filmate mângâind lemnul, cioplindu-l, sau odihnindu-se în poală, mari şi um­flate de întâlnirea veche şi îndelun­gă cu dalta şi ciocanul, sugerea­ză forţa şi emoţia sculpturilor sale. Felul în care au fost găsite figurile de ţărani şi contrapunerea lor cu cea a lui Vida Geza, pe fondul mu­zical al unui cântec simplu din Oaş, trimite exact la ideea comuniunii existente între omul de artă şi cei care-i hrănesc inspiraţia. Între ar­tist şi creaţia sa. Lipsa comentariu­lui, care în cazul de faţă n-ar fi putut fi decât inutil explicativ, e un omagiu adus spectatorului evo­luat în stare să perceapă ideile în haina lor de imagine şi muzică. Rădăcini e un documentar deopo­trivă lucid şi sensibil. Un docu­mentar adresat celor care iubesc arta şi o înţeleg.
 
     Itinerar prin Galeria universală a Muzeului de artă al R.P.R. — regizor Nina Behar, operator Gheorghe Herschdörfer — a fost cuplat cu Cain al XVIII-lea şi scos de pe ecrane după o săptămână, împreună cu acesta. Acuma rulea­ză din nou într-unul din puţinele cinematografe la care sonorizarea mai e încă defectuoasă, din care cauză comentariul, care joacă un rol foarte important, aproape că nu se aude.
     Filmul ne prezintă Muzeul de artă aşa cum numai după înde­lungi plimbări prin el am fi în stare să-l cunoaştem. E un film fă­cut din culoare, muzică şi sensibi­litate. O retrăire a artei cu emoţie şi recunoştinţă, şi nu o expunere de tablouri, date biografice şi te­matice. Mărturisire a unor gânduri în preajma artei şi nu o lecţie rece. Formula în care e conceput refuză fraza seacă, imaginea pur explica­tivă. Această formulă începe de la ideea de a prezenta pânzele într-o ordine asociativ interioară, proprie celui care le priveşte. Atmosfera de contact apropiat intim cu arta se creează de la primele cadre. Pauzele dintre două gânduri sau două epoci de artă, concretizate cinematografic prin alunecări lungi cu obiectivul, pe dale de mar­mură, îţi dau timp să respiri, să înţelegi ce ai văzut, să-ţi eliberezi sensibilitatea pentru ceea ce ur­mează. Legăturile de idei şi asociaţiile sunt realizate cinematografic prin treceri rapide de la o pânză la alta sau prin revenirea fugară şi repe­tată a unui detaliu de culoare, care cheamă cu insistenţă ideea ur­mătoare. Împletirea dintre culoare şi muzică — orgă care sună pe fie­care pânză altfel dezvăluindu-şi mereu alte sensuri — e frumoasă şi bine găsită. Textul scris de cri­ticul de artă Ion Frunzetti duce mai departe şi împlineşte senzaţia de sinceritate, de emoţie trezită a­tunci, acolo în faţa pânzelor. Dar sinceritatea e dublată de competenţă, emoţia de cunoaştere. Pânzele sunt alese în aşa fel, încât să dea la un loc un tablou general, un fel de portret al picturii. De la Antonello da Messina la Renoir, de la Van Eyck şi Breughel la icona­rii ruşi, de la Cranach la Signac. Renaşterea şi expresionismul ger­man, impresionismul francez, por­tretul şi peisajul, culoarea, formele şi volumele, evoluţia lor, totul în­ţeles şi interpretat. Un tablou al picturii făcut cu seriozitate, cu e­moție şi cu bucuria de a face să ţâşnească această emoţie dincolo de zidurile muzeului. Filmele de artă au uneori un aer uşor sever şi mis­terios. Itinerarul Ninei Behar e cald şi apropiat. E un film desti­nat mai cu seamă iubitorilor de artă şi celor care vor s-o cunoască. Ca şi filmul lui Mirel Ilieşu, ca şi filmul mai vechi reali­zat de regizorul Ion Bostan despre pânza lui Peter Breughel cel Bă­trân „Uciderea pruncilor”. Sunt filme de artă care aduc în universul nos­tru de fiecare zi sentimentul cu­noaşterii şi al recunoaşterii artei.