Mamaia '68 a fost un festival generos. Bazat pe o selecţie foarte bogată, adeseori indulgentă, poate prea indulgentă, el a arătat însă pe parcursul a cinci dimineţi însorite şi a cinci seri înstelate, că animaţia este în momentul de faţă una dintre cele mai interesante şi — din păcate — una dintre zonele cele mai puţin cunoscute ale filmului contemporan.
A fost o întâlnire tonică pentru că am redescoperit că animaţia pe care ani de zile ne-a plăcut s-o considerăm ca făcând parte din lumea divertismentelor pasagere, a devenit un vulcan de înnoiri, un pământ care trepidează sub presiunea unor meditaţii intense asupra omului contemporan şi asupra mult agitatului nostru secol.
A fost o întâlnire tonică pentru că a arătat clar şi apăsat că animaţia nu mai poate rămâne o artă minoră, nu pentru că ar exista în afara ei un batalion de justiţiari care ar cere să i se facă dreptate. Această dreptate ţâşneşte şi se impune din interiorul acestei arte, din filmele ei profund mature, grele de sensuri şi de întrebări.
Să lăsăm la o parte balastul multicolor, glumele mai mult sau mai puţin reuşite care s-au perindat uneori pe ecrane. Să purtăm discuţia noastră post festivalieră pe aria filmelor care au izbutit să depăşeascâ clişeele şi un anumit soi de facilitate pe care o confundăm încă de multe ori cu voioşia.
Ce ne rămâne după ediţia Mamaia '68?
Cel mai puternic este sentimentul că animaţia încearcă să devină şi devine din ce în ce mai evident o artă a atitudinii. Arta atitudinii sociale, politice, morale, artistice. În tot ceea ce s-a prezentat mai bun în cadrul acestui festival am simţit nevoia autorilor «de a lua o atitudine», de a intra în polemică cu tarele lumii sau ale individului. Polemică cu un anumit soi de artă. Tot ce este mai bun în animaţie a demonstrat că această artă refuză indiferenţa şi indiferentismul, că înţelege şi parcă ar vrea să îi facă să înţeleagă şi pe alţii că arta deceniului nostru nu mai poate fi o artă a formelor goale, a placidităţii, a jocului, numai a jocului, a jocului pur sau impur, copilăros sau genial.
Animatorii de azi simt că nimic nu le mai este interzis.
Cu câţiva ani în urmă animaţia ţopăia doar pe ţărmurile glumei, ale publicităţii, ale poveştilor de copii. Azi animatorii atacă frontal teme profunde şi tulburătoare, se întreabă cu nelinişte: omenire încotro?
Ei dovedesc că filmul de animaţie poate fi poezie şi proză, poem şi pamflet social, filozofie. Oprelişti nu există. Întrebarea «Ce şi cum am voie să spun» nu există nici ea. Filmul de animaţie a devenit una dintre cele mai descătuşate arte. Există chiar în acest elan de a nu mai ţine seama de canoane o anumită primejdie: primejdia unei lipse de rigori artistice, primejdia unei dezordini artistice, a unui liberalism artistic care moleşeşte imaginaţia şi uneori dă sentimentul unei lipse de stil. Dar să nu insistăm prea mult.
Esenţial pentru această ediţie mamaiană ni se pare — cum spuneam — existenţa din ce în ce mai convingătoare a filmelor de atitudine.
Filmul lui Nedeljko Dragic,
Poate Diogene, face o demonstraţie unică, despre cât poate încăpea în animaţie.
Poate Diogene este un poem dulce amar despre căutarea fericirii, un poem despre distanţa incomensurabilă între a vrea şi a putea, dintre ceea ce cauţi şi ceea ce găseşti, dintre vis şi realitate. Este un poem pe alocuri tandru şi disperat, pe alocuri comic, ba chiar grotesc, oricum şi oricând surprinzător prin generozitatea inspiraţiei, prin bogăţia ideilor poetice, prin încărcătura filozofică. Este un poem despre nevoia permanentă a omului de a trăi şi în realitate, dar şi în vis. Un poem este şi
Corbii de Ernest şi Gisele Ansorge (Elveţia) un poem despre dragoste, trist şi delicat, ceva ce s-ar putea numi «dragoste în negru»... Un poem este şi filmul belgianului Raoul Servais,
Sirena — un poem despre libertatea ucisă... Un poem — şi tot pe tema libertăţii, dorinţa, necesitatea, nostalgia libertăţii fiind teme des întâlnite în acest Mamaia '68 — este şi
Portretul unui cal de Witold Giersz, (Polonia). Un poem aspru, auster, de o austeritate plastică aproape monahală este şi
Hobby a lui Daniel Szczechura. Este un film uscat în expresie şi bogat în semnificaţii, cu un personaj — simbol memorabiI (femeia gigant, feroce şi fascinantă) cu cadre-şoc, un film care pune şi el în discuţie ideea libertăţii individului, a zborurilor ratate, a fascinaţiilor triste, a fâlfâirilor de aripi obosite. Un poem în sfârşit, este filmul lui Manuel Otero (Franţa),
Univers, prezentat hors concours. De o simplitate rară, aproape de zgârcenie, şi poate datorită acestei simplităţi, de o putere de persuasiune unică, obsedant ca o idee fixă: existenţa noastră este un cerc care începe să se închidă în momentul în care păşim în ea. Acest cerc, care e simbolul perfecţiunii, al mişcării veşnice către un alt început, poartă pecetea implacabilului, dar a unui implacabil acceptat pentru că el înseamnă de fapt viaţa veşnică a universului, a unui univers mereu reînceput. Din păcate, prezentat în ultima seară şi la ora târzie a «hors concours-lui»
Univers nu a avut şansa să fie văzut de toată lumea, sau poate ar fi mai bine spus, nu toată lumea a avut şansa să-I vadă.
Poate la fel de numeroase ca filmele poem, au fost pamfletele sociale. Pe tema calomniei,
Calomniatorii lui Josef Kluge (Cehoslovacia) excelent realizat ca plastică, spiritual, concis. Pe tema egoismului,
Groapa de Zdenka Doiceva (Bulgaria) poate un pic mai simplist, dar foarte la obiect şi de o maliţiozitate încântătoare... Pe tema pasivităţii oarbe a omului modern în faţa pericolului războiului —
De închiriat de Lasse Lindberg (Suedia) un fel de strigăt disperat de alarmă lansat omenirii în speranţa că va fi cineva să-l audă. Pe tema grandorii şi decăderii umane —
Esperanza de Ivan Andonov (Bulgaria). Pe tema «nu vă jucaţi cu focul» —
Despre dopuri şi găuri de Ante Zaninovici (lugoslavia) şi
Koncertissimo de Josef Attila (Ungaria). Acest
Koncertissimo este o mică bijuterie de trei minute, exact timpul în care un public de «cunoscători» îşi face intrarea în sala de concert, se aşază, priveşte orchestra care nu e de fapt orchestră, ci soldaţi înarmaţi cu puşti, mitraliere, tunuri, salută apariţia dirijorului, care ridică bagheta şi comandă «Foc»...
Această înşiruire este prin forţa lucrurilor sumară. Suntem însă convinşi că Mamaia '68 a deschis gustul pentru o dezbatere ambiţioasă asupra desenului animat. A fost o întâlnire prea interesantă ca să se epuizeze într-o primă trecere în revistă. A fost o întâlnire care ar putea sugera specialiştilor discuţii şi confruntări rodnice şi chiar materiale de studiu. Aceasta ar fi o primă concluzie.
O a doua concluzie se referă la filmul românesc. Este evident că în cei doi ani care despart Mamaia 1 de Mamaia 2, desenul animat a făcut la noi un progres important. Acest progres s-a vădit mai ales în maturizarea mijloacelor artistice. Producţia Studioului Animafilm într-un procent lăudabil s-a eliberat de infantilism şi de amatorism.
Din colaboratorii studioului se desprind personalităţi, se impun talente, se conturează stiluri:
Sabin Bălaşa apare ca un talent lângă care poţi păşi cu fruntea sus la orice competiţie. Plastica filmelor sale are poezie şi vigoare şi fiorul unor întrebări cardinale.
Filmul lui Constantin Musteţea a fost una din apariţiile cele mai ingenioase şi mai spirituale din festival. Nu ne îndoim că în viitor acestei ingeniozităţi artistul va şti să-i dea si suportul unei teme care să vizeze şi sensuri mai importante şi mai fierbinţi.
Satisfacţii ne-au dat
Cele trei poveşti de dragoste ale Letiţiei Popa şi
Doina Levinţa. Am dori mult ca acest cuplu talentat să continue să lucreze pentru animaţie. Premisele acestei colaborări sunt foarte bune. Ne-a plăcut de asemeni lirismul fraged şi pur din
Poveste de pe geamul îngheţat. Ne-a plăcut dialogul strâns dintre floare şi întuneric pe care ni I-a propus filmul lui Ştefan Munteanu,
Terra.
Sancta simplicitas de
Gopo nu ne-a adus însă surpriza promisă de autor. El ne-a părut un fel de culegere destul de răsfirată şi de obosită din vechile filme ale lui Gopo. Un artist trebuie să ştie să înveţe şi din ne-succese şi sperăm că Gopo va şti să tragă concluzii care să-i consolideze prestigiul său de autor de desene animate. Imperativul categoric pentru el în această etapă — credem noi — rămâne scenariul. E cazul ca cineva să o spună colegial, că e momentul ca Gopo să se gândească la un scenarist sau la un coscenarist.
Din păcate ceea ce lipseşte animaţiei noastre, chiar şi acestor lucrări de maturitate profesională este gustul unor dezbateri intelectuale, filozofice dacă vreţi, o sensibilitate mai ascuţită faţă de sensurile existenţei omeneşti, ale existenţei în general, dar şi concret−istorice. Animaţiei noastre îi lipseşte climatul dezbaterii, a dezbaterii temelor mici şi mari, cotidiene sau mai durabile.
Pentru că, maturizată, maturizată profesional, animaţia noastră ne dă totuşi sentimentul unei «maturităţi fără probleme».
lată un punct de plecare ca să ne întrebăm: încotro? Ce scenarii vom aproba? Despre ce vom face filme? Mai mult curaj, mai puţină izolare într-o îndepărtată lume de dalbe vise, mai multă tenacitate în a vorbi de ce ne doare şi de ce ne preocupă va putea da studioului nostru Animafilm şvungul pe care îl aşteptăm. Condiţii obiective există pentru că principala condiţie obiectivă este talentul. Şi Animafilm are azi un mănunchi de oameni talentaţi şi foarte talentaţi pe care se poate conta. Pe ei contăm şi noi.
