Pentru
Tatos, cinematograful nu e o aventură. E o înaintare domoală şi serioasă pe un drum în genere cunoscut, cel al spectacolului de idei cu deschidere spre contemporaneitate. Moral prin excelenţă, cinematograful său se supune rigorilor demonstraţiei — de aici o anume uscăciune, un tezism elevat, un «joc al ielelor» pe care eroii săi îl practică fără doar şi poate, chiar dacă nu descind de sub pana camilpetresciană. În
Mere roşii, după scenariul lui
Ion Băieşu, replica în acţiune a oportunismului şi incompetenţei era un tânăr cu patima profesiei şi a sincerităţii autodevoratoare; în
Rătăcire, anatomia adevărului era mai capricioasă, dar tot neindulgentă.
Anastasia... lui
D.R. Popescu îşi urmează până la capăt obsesia: demnitatea într-un moment de cumpănă şi laşitate, nevoia de puritate într-o lume dezumanizată de frică. Recenta demonstraţie se face pe un teren literar mult mai generos în motivaţii, sugestii, linii de forţă şi stări conflictuale cuprinse între curaj şi teamă, adevăr şi minciună, iubire şi dispreţ. Filmul le desfoaie cu grijă faţă de amănuntul tipologic şi de atmosferă, cu o mai mare grijă decât faţă de întreg. Adică faţă de ritmul şi de respiraţia operei. De aici, probabil, şi nota de oarecare derută la o primă vizionare, când ceva confuz şi neîmplinit în convingerea critică te îndeamnă să revezi filmul. Abia aşa, înaintând treptat, într-o construcţie ce impune prin simetrie şi minuţie a execuţiei, filmul îţi dezvăluie nu cheia — secretul şi-I păstrează ca orice operă originală ci gradaţia oarecum concentrică, direcţiile de atac filozofic, respectiv asediul laşităţii din multiple unghiuri, de la masca grotescă a grupului din cârciumă cu spaima lui agresiv−animalică, la aspectul umil ca un scâncet de prunc al lui Emil, cel în care toate sunt «ciuntite şi înjumătăţite» cu ajutorul unui tată, pentru care important este să trăieşti. Nu mai contează cum, cu ce preţ. Emil va veni să-i ceară iertare fetei−victimă, cea care îndrăznise să fie ea însăşi, să înfrunte degradarea. Argument mai mult moral−poetic decât psihologic, acest lujer graţios, dar rezistent la opresiune, care e Anastasia în viziunea filmului (în nuvelă, forţa ei era mai telurică, de femeie minţită ce-şi răzbună şi o umilinţă sentimentală) devine revelatorul stării de moarte a conştiinţei unde fasciştii vor să aducă un sat întreg. Anastasia e elementul de contrast faţă de tăcerea ce seamănă a sinucidere prin laşitate. Un sat pândind din umbră, umbra în care se unelteşte o crimă atroce: uciderea celei care îndrăznise.
Războiul, împuşcăturile răsună pe celălalt mal al Dunării, în satul din film se trage puţin, fasciştii vin, chipurile, ca aliaţi şi în calitatea asta «civilizată» îşi permit să batjocorească satul. Să-I ţină într-o frică ce îngheaţă sufletele mai cumplit decât exploziile. «Omizile verzi, perfide şi lipicioase», cum îi numeşte prozatorul, apar doar fugar în cadru. Prezenţa lor se face simţită prin efectul produs asupra «notabilităţilor» satului, slugarnice şi degradate şi prin spaima insuflată femeilor şi copiilor ce se ascund în spatele obloanelor într-o tăcere de moarte. Doar tânăra învăţătoare înţelege să-i înfrunte, îngropând partizanul expus în piaţă. Şi gestul ei are valoare simbolică, pentru că «nu mortul vor să-I batjocorească fasciştii, ci satul întreg. Demnitatea, omenia noastră». Contraargumentele cu care încearcă primarul să o oprească par, până la un punct, logice, rezonabile: «de ce să le faci jocul? Aştia atât aşteaptă. Tu să-i provoci şi ei să se răzbune pe sat. N-o să ţi-o ierte satul niciodată». Ce e mai grav — recunoştea în carte Anastasia — e că şi primarul avea dreptate. «Şi numai moartea are întotdeauna dreptate, zicea fata. De aceea ne îngrozeşte. De aceea trebuie să-i rezistăm cu demnitate».
Filmul escamotează însă inteligenţa polemică a învăţătoarei, de aceea gestul ei pe ecran seamănă mai mult cu nebunia de care e suspectată de cei din sat decât cu logica inimii, logica vieţii în numele căreia înainta spre sublim eroina cărţii. Aici îmi pare punctul vulnerabil al filmului, care-l cufundă, spre final, într-un absurd nu întotdeauna poetic. Lipsit de forţa originalului, uşor estetizant (conturul trupului gol în varniţă, sub lumina albăstrie a lunii), deznodământul din film te înfioară, fără să te înalţe la tragicul cutremurător al literaturii. El contrastează, dealtminteri, cu stilul realist al ambianţei satului dunărean, cu tipologia lui extraordinar de bine colorată — mai ales fauna cârciumii înregistrată cu un sarcasm ce aminteşte vâna satirică a regizorului din alte filme. Secvenţa beţiei în care primarul îşi exercită, cu sadism, proaspăta autoritate, umilindu-şi comesenii; momentul în care halterofilul descoperă plăcerea bestială a terorizării satului cu arma în mână; «somnul liniştit» al cârciumarului sfârşind în trădare şi moarte, slujnica cea arătoasă cu pantofii ei cei noi, nadă pentru clienţii simandicoşi, ca şi coşmarul singurătăţii Anastasiei ori fuga ei prin porumbişte, sunt numai câteva din momentele de mare vibraţie ale filmului impecabil construite cinematografic. Momente susţinute de interpreţi experimentaţi ca
Amza Pellea, sau recent descoperiţii cu succes din teatrele de provincie: Biro Levente, Tarr Lászlo, Imola Gáspar sau neprofesionişti excelenţi ca tipologie, expresivitate, ce dau peliculei o admirabilă densitate a vieţii.
Extrem de dificilă partitura Anastasiei încredinţată
Andei Onesa, copleşitoare ades pentru umerii ei firavi. (În situaţiile de mare solicitare dramatică, lipsa de experienţă a tinerei interprete se face simţită). Îi reuşesc mai bine momentele de intensitate lirică, de obstinaţie copilărească ori nelinişte şi angoasă a singurătăţii. Mai mult duioasă decât crâncenă, mai mult Ofelie decât Antigonă, micuţa fostă revelaţie şi-a mai pierdut din prospeţimea, firescul debutului, şi n-a câştigat încă siguranţa compunerii unei partituri de o asemenea greutate interpretativă.
Universul real şi totuşi atât de poetic sugerat prin dimensiunea imaginii (
Florin Mihăilescu), prin muzică (
Lucian Meţianu), scenografie (Andrei Both) şi coloana sonoră (
Horea Murgu) merită o analiză specială. Sunt rare filmele unde profesionalismul să se manifeste cu atâta ambiţie şi rigoare.
