Plecarea din Orşova era la ora 8. Bineînţeles că cineva din echipă a întârziat. Eu nu, că nu filmez. Scandalul care i s-a făcut a fost mai lung decât întârzierea: se pare că nimeni nu mai trebuie să întârzie din cauza economiei de energie. Noroc că peisajul e proaspăt scăpat de sub o ploaie cu tunete care a continuat şi după ce vestita formaţie AFRO 2004 şi-a încheiat programul.
Mergem spre Dubova, printre dealuri, clăi de fân şi cai. Mă enervează că nu mai văd Dunărea. Geamurile autobuzului, în care musai să încăpem toţi, nu se deschid iar şoferul are vată în urechi. Mai prost e că schimbă rău vitezele.
Toţi discută despre fotografia unui personaj care n-a putut fi făcută că nu e curent în hotel. De asta n-a băut nimeni cafea şi de-asta e marţi.
Ce bine e să n-ai emoţii! Toţi din echipă sunt liniştiţi, nici nu cred că mai ştiu cine a întârziat dimineaţa şi abia acum îmi dau seama ce cumplit e să ai emoţii trei sferturi din viaţă! Asta nu se poate înţelege cu mintea.
Anastasia —
Anda Onesa — îşi muşca buzele de aseară şi nu înţeleg de ce, că neprofesioniştii nu prea şi le muşcă, poate c-o fi devenit însă şi simte şi ea cât eşti de singur şi cum nu te poate ajuta nimeni. Nu e prima zi de filmare, dar azi are o scenă foarte grea.
O curte de om sărac pe malul Dunării, în care
Amza Pellea se machiază şi povesteşte despre un şalău cât toate zilele (astea două de când am venit eu), pe care l-a prins şi din care am mâncat şi eu.
Au început să se strângă femeile şi copiii din sat. Părem veseli, simpatici, o lume fără griji.
— Care-i dragă, Anastasia? Aia care doarme?
— O fi obosită, dragă.
— Ptiu, bată-l, uite cum face, exact ca la televizor!
— Mata eşti de-al lor?
— Nu, sunt de-al nostru.
— A, eşti de p-aici.
N-am răspuns, pentru că sosiseră factorii de creaţie şi bineînţeles cereau cafea. Se bat cuie, se mai taie din text, se agaţă proiectoare. Nu ştiu de ce, nu mă pot implica, toate mi se par puţin caraghioase. Se pare că o valiză de carton cumpărată acum o lună şi dată cu untură de porc aduce a 1940. Ajunge, îmi venea să-i spun scenografului, nu mai pune untură că te-apropii de '916.
Un lucru bun tot rămâne: un student−actor de la I.A.T.C. şi-a lăsat saboţii în curte şi câinele gazdei mârâie la ei. În I.A.T.C. se poartă foarte mult saboţii, semn de emancipare. E cald şi totuşi nimeni nu vorbeşte despre mare. Poate pentru că
Tatos a căzut pe gânduri de nici nu crezi că mai trăieşte.
Acum se va scula şi va intra în decor, unde
Florin Mihăilescu şi-a înlocuit ochelarii cu trusa de obiective.
— Titi, ai pus inki-dinki pe dulap, un negru la uşă şi alea două difuzoare?
— Da, don' Florin.
— Să n-ai, să faci, să pătimeşti?
— Să n-am.
Fac eforturi să nu mă gândesc că sunt şi eu actor, că şi mie mi se fac semne cu creta la picioare, că şi mie mi s-a întâmplat la începuturi să joc bine scena, dar să nu vin în semne. Acum, ca actor cu experienţă, nu mai ambiţionez să joc bine, ci să vin în semne. Şi pe cuvânt că vin. De asta sunt şi apreciat!
Autoironia m-a pasionat întotdeauna.
Gata, Anda Onesa e la locul ei. Adică sub o plapumă de lână, şi cu faţa plină de glicerină (imitaţie de sudoare).
Noroc că au început să fie cele 40°C promise la televizor. Problema ar fi simplă: Anastasia are febră, e noapte, umbrele de pe pereţi şi scârţâitul mobilelor o sperie. Se vorbeşte încet. Tatos are un fel de tact care te ajută să te concentrezi. Mihăilescu face numai semne şi echipa de electrică se mişcă fără zgomot. Valiza cu untură zace deschisă inutil într-un colţ şi cei de la decor par nemulţumiţi că munca lor a fost în zadar. Anastasia are deja un tremur al bărbiei, mâna şovăie pe frunte şi ochii cresc pe umbrele lămpii. E un fel de hipnoză. Stau de câteva ore în camera care miroase a bolnav, mi-e aproape milă de ea şi dacă cineva mi-ar spune că e ora unu ziua şi afară tot satul se uită la nea Mărin, n-aş crede.
Cineva nou în echipă a vorbit tare şi atmosfera a fost gata să se spargă-n ţăndări. Tatos s-a făcut roşu şi l-a dat afară. Se pare că va fi trimis la Bucureşti.
Apoi totul continuă ca-ntr-o taină a nopţii, în care luna umple ferestrele cu chipuri rele. Un zgomot, o uşă, un pas şi-n cameră intră primarul. Nu e Amza Pellea cel din curte, e un om tăios, aproape rău, ameninţător. În casă rămân doar doi oameni puternici care se înfruntă, o lampă afumată şi lumina lunii.
— Eşti bolnavă, domnişoară! Altfel...
— Nu sunt bolnavă.
Doar vorbeie astea au rămas importante, spuse de multe ori, greu,fără ecou, mereu mai aproape de febră, ca o luptă sisifică a performanţei, o caznă de profesionişti, fără pauze.
— Gata, stingeţi lumânările, a zis Mihăilescu şi a întins mâna după ochelari. Actorii au plecat la îmbrăcat. Se strâng lucrurile, valiza cu untură pleacă afară, şi nimeni nu observă că lampa a rămas aprinsă Tatos a rămas pe marginea patului, cu ochii în gol.
M-a văzut. Precis va urma o întrebare inteligentă:
— Ă? Cum e?
Am stins lampa.
— Lasă-mă-n pace!
Mi-e groază de pensie.
