Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



„Duios Anastasia trecea” - cronică cinematografică


     Lumea evocată de D.R. Popescu în nuvela şi, acum, filmul Duios Anastasia trecea, este cea a unui sat oltenesc de pe malul Dunării. Starea morală surprinstă în carte este rodul şocurilor istoriei recente, al timpului în care se desfăşoară întâmplările: un timp ce „a ieşit din ţâţâni”, un timp al horei de duminică brusc întrerupte de declanşarea celei de-a doua conflagraţii mondiale; o vreme când bărbaţii erau pe front şi la vatră rămăseseră doar bătrânii, femeile şi copiii ori dezertorii, când în şcoală se instalaseră ocupanţii germani, care, în aşteptarea sfârşitului războiului sau vieţii, îngroşau punga crâşmarului şi care, temându-se de „râul, ramul” ce nu erau ale lor, de atacurile partizanilor sârbi ce treceau noaptea Dunărea şi de sabotajele românilor ascunşi în Semenic instauraseră un climat general de frică şi teroare, regimuri de muncă forţată, de pedepse cumplite, cu valoare exemplară.
     O asemenea pedeapsă, reală şi simbolică totodată, este aplicată şi sârbului, partizan anonim, împuşcat în ascunzătoarea-i de rănit. Trupul lui, târât de cal, însângerat este expus în mijlocul satului, sub interdicţia drastică de a fi îngropat conform tradiţiei, O tânără învăţătoare, Anastasia, înfruntă interdicţia şi, singură, îngroapă eroul. O temă a filmului, ca şi a nuvelei, de rezonanţă antică, este astfel dezvăluită: respectul morţii, izvorât dintr-o concepţie adânc înrădăcinată în mentalitatea tradiţională a colectivităţii, formă a unei străvechi civilizaţii spirituale ce şi-a constituit valori proprii, durabile, fixe. „Cine nu dă doi bani pe moarte, nu dă nici un ban pe viaţă” — este replica−cheie ce conţine în ea o întreagă filozofie a nedezminţitului bun simţ popular bazat pe un sistem de valori străvechi ce se văd ameninţate în însăşi esenţa lor de „legile” sfidătoare, inumane, ale războiului. Renunţarea la datoria faţă, de cei muriţi echivalează — în concepţia acestor oameni ce păstrează nealterate tradiţii — cu o formă gravă, iremediabilă de trădare a condiţiei umane. Conştiinţa obscură a acestei trădări o transmite făptura reală şi totodată fantastică a Anastasiei, prezenţă concretă şi obsesivă care chinuieşte ca o vie remuşcare imaginaţia unor oameni cuprinşi de delirul fricii. Cu o excepţională intuiţie artistică, autorul operează o dublă sugestie prin intermediul acestei eroine: făptură vie şi fantasmă totodată. În raport cu grupul dispus să renunţe la morala tradiţională apre a supravieţui, ea este o „străină”, o intrusă care le bântuie conştiinţa încărcată. Pe de altă parte însă, tânăra „învăţătoare” este recunoscută şi revendicată de exponenţii autentici, statornici ai eticii populare, de bătrână, de ceilalţi care-i înfruntă pe nemţi cu indestructibila conştiinţă (preştiinţă) că viaţa nu mai e demnă de a fi trăită în absenţa criteriilor şi valorilor şi că adevărata moarte este existenţa pângărită, golită de morală şi demnitate. Anastasia este întruchiparea legii morale la care satul autentic nu vrea să renunţe, ca la unica şi adevărata lui salvare, ca la un bun transmis viitorului. În ochii acestui sat eroina este întruchiparea unei ordini ascunse ochiului profan, o aspră lege morală ce pretinde nu numal simţul datoriei, dar şi pe acela al jertfei. Preţul datoriei este aici iubirea, căci învăţătoarea — care le reaminteşte oamenilor propria lor lege încercând să-i solidarizeze, să le redea conştiinţa pierdută, — este totodată o fiinţă tânără, vie, ce iubeşte cu patimă dureroasă. La acest nivel, filmul (şi nuvela) îşi revelă construcţia bazată pe opoziţia de forţe ireductibile din conflictul insolubil al tragediei antice, sugerând în Anastasia o incoruptibilă Antigonă ce calcă interdicţia şi dă respectul cuvenit morţii, spre a împlini şi perpetua datina ce-şi cere drepturile.
     Filmul, realizat în regia lui Alexandru Tatos, surprinde mai întâi satul în pragul trecerii sale prin tragedia războiului cu acuitatea unui timpan de o extraordinară fidelitate, pelicula înregistrează rumoarea paşnică a colectivităţii rurale. murmurul indistinct al satului în pragul zilei şi în faptul serii, pregnanţa unui specific local indescriptibil, un ritm al existenţei ce va fi întrerupt ca un somn fericit de năpraznica veste a mobilizării. Într-o asemenea ambianţă, pe un asemenea fundal, evenimentul războiului survine într-adevăr ca un trăznet. Scene admirabil realizate, expresive şi concise, arată cum vremile tulburi scot la iveală şi agită patimi tulburi şi periculoase. Costaiche, de pildă, fostul supraveghetor de mină numit primar, devine nu numai autoritar şi exigent, dar, odată cu gustul puterii, el dă şi de cel al umilirii celorlalţi.
     Scenaristul şi regizorul insistă însă (introducând în obiectiv pe toţi „domnii satului”, de la primar la medic veterinar ori crâşmar şi neabsolvindu-l de vină nici pe preot), mai ales pe radiografia „monstruoasei coaliţii” a tăcerii vinovate, operând o separare radicală între atitudinea celor care vor „să se facă frate cu dracul până trec puntea”, puntea minată a războiului, ocupaţiei şi autentica stare de spirit a umanităţii satului, aceea care-i conferă reala şi inflexibila ei identitate morală. În vremuri tulburi, aparent anormale personaje ca bătrâna, „nebunul” sau tânăra învăţătoare, Anastasia, sunt exponenţii normalităţii, ai spiritului de omenie, de respect pentru valorile umane ce caracterizează gândirea şi comportamentul poporului. De aceea, finalul filmului, logic într-un feI, oarecum surprinzător, totuşi, prin teatralitate (final schimbat faţă de cel al cărţii) va pune în evidenţă şi mai apăsat anormalitatea renunţării la legile omeniei româneşti, adânci şi trainice de-a lungul timpului, în toate împrejurările. Nu înainte ca acelaşi final să fie implicit nuanţat şi îmbogăţit de prezenţa semnificativă a copilului martor ce va memora întâmplările, adevărul şi va avea dreptul să acuze în numele lui.
     Ca şi în teatru, şi în cinematografie colaborarea lui Al. Tatos cu D.R. Popescu dă roade dintre cele mai fericite. Încă din primele secvenţe, filmul reţine atenţia prin felul în care pune în valoare o variată tipologie umană, prin expresivitatea ambianţei şi atmosferei, prin frumuseţea cadrelor (imaginea: Florin Mihăilescu). Satul în care se desfăşoară acţiunea (decorul: Andrei Both) poartă însemnele unei civilzaţii străvechi. Fiecare secvenţă este atent gândită sub semnul unui firesc şi expresiv sincretism. Imaginile cinematografice includ acţiuni paralele sugerate şi accentuate prin fundalul sonor (Horea Murgu) şi prin cel muzical (Lucian Meţianu). Producţia Casei de filme Unu cucereşte şi emoţionează printr-o puternică autenticitate şi, firesc, prin capacitatea profuziei de detalii realiste de a reproduce şi recrea pecetea stilistică a satului românesc. Dintre interpreţi se cuvine să relevăm mai întâi pe Amza Pellea în Costaiche, personaj complex, cu rol „dublu”, vrând să menţină un imposibil echilibru în răvăşita umanitate a satului, neînţelegând efectiv „nebunia” Anastasiei de a respecta moartea tocmai pentru că iubeşte prea mult viaţa. Tarr László (Stoicovici), Biró Levente (doctorul), artişti de o certă exigenţă profesională realizează, la rândul lor, roluri memorabile. Foarte inspirat sunt selectaţi neprofesioniştii în acest film. Să o includem, încă, la această categorie pe Anda Onesa, ce împrumută Anastasiei simplitatea ei extraordinară, lumina, liniştea interioară, ducând pe umeri un rol greu, compus din treceri rapide dintr-un registru real, „fizic” în altul opus, ireal. Potriviţi cu funcţia rolurilor sunt Cristian Ghiţă (halterofilul) şi Răzvan Onesa (Mihai), Dumitru Bordeianu (Vasile).
     Cu un mesaj educativ profund şi răscolitor, film elaborat cu minuţie şi fineţe, Duios Anastasia trecea este o creaţie emoţionantă.
 
(Scânteia, 9 aprilie 1980)

Tags: alexandru tatos, cronica de film, duios anastasia trecea, natalia stancu

Comments: