Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



​„Duelul” – cronică de film


     Cariera unui regizor e tot ce poate fi mai imprevizibil, mai supus întâmplării, producătorilor, capriciului publicului. Cine ar fi bănuit în tânărul inginer care-şi prezenta timid la Cracovia în 1964 scurtmetrajul lui poematic Moartea trandafirului — elegie romantică asupra unei crunte realităţi: războiul — pe supermanul cinematografic de astăzi, vijelios şi intreprid, la el acasă în toate genurile, pe toate platourile lumii, fără teamă şi (auto)reproş, când mânuieşte Browning-ul ori tarta cu frişcă într-o parodie a gagului burlesc. Primăvara romantică a lui Sergiu Nicolaescu a început atunci cu o metafora a florilor ce mor ciuruite de gloante în sunetele unui patetic «Chanson de rose», ea traversează finaluri furtunoase, din ce în ce mai spectaculoase expieri pe o targă de camoanie, sau pe câmpuri înzăpezite şi mlaştini devoratoare — şi continuă în forţă, cu aceeaşi imagine a tinereţii răpusă năprasnic de gloanţe ori în accident. Obsesie re­venind cu acelaşi primplan (un fel de tandru adio al regizorului faţă de victimă) ce ne apropie chipul muribundului cu expresia mai mult de uimire decât de regret.
     S-a scris mult despre curajul şi invinci­bilitatea eroului preferat al lui Sergiu Nico­laescu, comisarul Moldovan, reluat astăzi în Duelul. Dar s-a trecut mai repede peste latura sentimentală — sentimentală însem­nând nu neapărat lacrimogenă — a creato­rului acestui personaj de factură viril-lirică. S-ar zice chiar că de la film la film, singu­rătatea samuralului local se accentuează şi — ca în filmele lui Melville, nostalgia după familie, dragoste, paternitate sporeşte pe măsură ce poliţistul ţinteşte mai fără greş, dar cu tot mai multă mâhnire, pentru că n-are încotro şi trebuie să facă dreptate doar cu pistolul în mână.
     În recentul Duel, pregătit sufleteşte de Accidentul mai vechi, arma e mânuită cu mai puţină plăcere, foarte rar, doar la caz de mare nevoie: («Nu mai scoate pistolul, Moldovane», e sfătuit şi de superiori); în schimb se amplifică latura didactic-­moralizatoare a comisarului vizavi de de­lincvenţa juvenilă. Regizorul — coscena­rist totodată — care în alte filme îşi refuza cu obstinaţie argumentul vorbit, devine mai îngăduitor cu cuvintele, mai înclinat să le folosească şi pe ele, atunci când are în faţă un infractor tânăr ce ar mai putea fi recupe­rat ca Rică Păsărin — un fel de frate al adolescentului delincvent din Acciden­tuI, sau o bandă de copii certaţi cu legea, victime ale mizeriei din anii crizei şi şoma­tului. Punct vulnerabil, pentru că el poate conduce spre melodramă şi moralism, câş­tigându-i intră o nouă categorie de specta­tori (alături de cei amatori de violenţă şi duritate): sentimentalii. Public din nou la modă de când cu Campionul sau cu Kramer contra Kramer — filme în fond modeste care stârnesc şi compasiunea persoanelor sentimentale, dar şi ploaia de Oscaruri ale uscaţilor — de obicei — critici.
     Cu un asemenea vânt prielnic în pupa, Duelul va sparge încasările naţionale, de astădată cu mijloace mai aşezate decât cruzimea Mercenarilor. Atuurile noului film al lui Sergiu Nicolaescu nu sunt de neglijat: o galerie pitorescă de copii ai străzii cu mutre şi limbaj foarte colorat, şi alături de ei, faimosul comisar care pen­tru puştime trece multă vreme drept un simpatic profesor de gimnastică. Deci Mol­dovan versus «groapa», dibuind urma unor spărgători prin intermediul reţelei periferice de minori vagabonzi. O lume interlopă, viu colorată, pigmentată şi cu un pitic-rege al cerşetorilor — şi cu un olog — iscoada mi­lionarilor — şi cu o dizeuză trădându-şi susţinătorul şi un Rică-fante pierzător exact în clipa în care i se pare că are un paşaport pentru Miami Beach şi un sac cu dolari prădaţi de la Banca elveţiană. Atuuri im­portante; unele rămân însă la suprafaţa lucie, pitoresc-decorativă a peliculei. Şi totuşi ele aruncă asupra povestirii — se pare cu un punct de pornire real, inspirat din faptele diverse ale vremii — o undă de încrâncenare tragică, de disperată agăţare de un jalnic vis cu plaje fabuloase şi tri­pouri ademenitoare.
     O echipă — cam aceeaşi — de interpreţi urmându-şi fidel maestrul: Jean Constan­tin, Colea Răutu, Ovidiu luliu Moldovan, George Mihăiţă, lon Besoiu, Ştefan Mi­hăilescu-Brăila, Vladimir Găitan, Aristide Teică şi George Constantin — în partici­pare extraordinară. Un nume nou pe generi­cul lui Sergiu Nicolaescu, Ana Maria Mocu­lescu — prezenţă convingătoare. Copiii — bine găsiţi ca mutrişoare nu sunt ajutaţ să obţină firescul intonaţiei, al gesticulaţiei.
     Scenariul semnat de Vintilă Corbul, Ser­giu Nicolaescu şi Mircea Burada se menţine în Iimitele unei povestiri captivante ca miză, ambianţă dramatică, ritm, dar nu sparge — deşi avea câteva premise — tipa­rele filmului de acţiune, bine cunoscute. 
(Cinema nr. 6, iunie 1981)

Tags: alice manoiu, cronica de film, duelul film, sergiu nicolaescu

Comments: