Cariera unui regizor e tot ce poate fi mai imprevizibil, mai supus întâmplării, producătorilor, capriciului publicului. Cine ar fi bănuit în tânărul inginer care-şi prezenta timid la Cracovia în 1964 scurtmetrajul lui poematic
Moartea trandafirului — elegie romantică asupra unei crunte realităţi: războiul — pe supermanul cinematografic de astăzi, vijelios şi intreprid, la el acasă în toate genurile, pe toate platourile lumii, fără teamă şi (auto)reproş, când mânuieşte Browning-ul ori tarta cu frişcă într-o parodie a gagului burlesc. Primăvara romantică a lui
Sergiu Nicolaescu a început atunci cu o metafora a florilor ce mor ciuruite de gloante în sunetele unui patetic «Chanson de rose», ea traversează finaluri furtunoase, din ce în ce mai spectaculoase expieri pe o targă de camoanie, sau pe câmpuri înzăpezite şi mlaştini devoratoare — şi continuă în forţă, cu aceeaşi imagine a tinereţii răpusă năprasnic de gloanţe ori în accident. Obsesie revenind cu acelaşi primplan (un fel de tandru adio al regizorului faţă de victimă) ce ne apropie chipul muribundului cu expresia mai mult de uimire decât de regret.
S-a scris mult despre curajul şi invincibilitatea eroului preferat al lui Sergiu Nicolaescu, comisarul Moldovan, reluat astăzi în
Duelul. Dar s-a trecut mai repede peste latura sentimentală — sentimentală însemnând nu neapărat lacrimogenă — a creatorului acestui personaj de factură viril-lirică. S-ar zice chiar că de la film la film, singurătatea samuralului local se accentuează şi — ca în filmele lui Melville, nostalgia după familie, dragoste, paternitate sporeşte pe măsură ce poliţistul ţinteşte mai fără greş, dar cu tot mai multă mâhnire, pentru că n-are încotro şi trebuie să facă dreptate doar cu pistolul în mână.
În recentul
Duel, pregătit sufleteşte de
Accidentul mai vechi, arma e mânuită cu mai puţină plăcere, foarte rar, doar la caz de mare nevoie: («Nu mai scoate pistolul, Moldovane», e sfătuit şi de superiori); în schimb se amplifică latura didactic-moralizatoare a comisarului vizavi de delincvenţa juvenilă. Regizorul — coscenarist totodată — care în alte filme îşi refuza cu obstinaţie argumentul vorbit, devine mai îngăduitor cu cuvintele, mai înclinat să le folosească şi pe ele, atunci când are în faţă un infractor tânăr ce ar mai putea fi recuperat ca Rică Păsărin — un fel de frate al adolescentului delincvent din
AccidentuI, sau o bandă de copii certaţi cu legea, victime ale mizeriei din anii crizei şi şomatului. Punct vulnerabil, pentru că el poate conduce spre melodramă şi moralism, câştigându-i intră o nouă categorie de spectatori (alături de cei amatori de violenţă şi duritate): sentimentalii. Public din nou la modă de când cu
Campionul sau cu
Kramer contra Kramer — filme în fond modeste care stârnesc şi compasiunea persoanelor sentimentale, dar şi ploaia de Oscaruri ale uscaţilor — de obicei — critici.
Cu un asemenea vânt prielnic în pupa,
Duelul va sparge încasările naţionale, de astădată cu mijloace mai aşezate decât cruzimea
Mercenarilor. Atuurile noului film al lui Sergiu Nicolaescu nu sunt de neglijat: o galerie pitorescă de copii ai străzii cu mutre şi limbaj foarte colorat, şi alături de ei, faimosul comisar care pentru puştime trece multă vreme drept un simpatic profesor de gimnastică. Deci Moldovan versus «groapa», dibuind urma unor spărgători prin intermediul reţelei periferice de minori vagabonzi. O lume interlopă, viu colorată, pigmentată şi cu un pitic-rege al cerşetorilor — şi cu un olog — iscoada milionarilor — şi cu o dizeuză trădându-şi susţinătorul şi un Rică-fante pierzător exact în clipa în care i se pare că are un paşaport pentru Miami Beach şi un sac cu dolari prădaţi de la Banca elveţiană. Atuuri importante; unele rămân însă la suprafaţa lucie, pitoresc-decorativă a peliculei. Şi totuşi ele aruncă asupra povestirii — se pare cu un punct de pornire real, inspirat din faptele diverse ale vremii — o undă de încrâncenare tragică, de disperată agăţare de un jalnic vis cu plaje fabuloase şi tripouri ademenitoare.
O echipă — cam aceeaşi — de interpreţi urmându-şi fidel maestrul:
Jean Constantin,
Colea Răutu,
Ovidiu luliu Moldovan,
George Mihăiţă,
lon Besoiu,
Ştefan Mihăilescu-Brăila,
Vladimir Găitan, Aristide Teică şi
George Constantin — în participare extraordinară. Un nume nou pe genericul lui Sergiu Nicolaescu, Ana Maria Moculescu — prezenţă convingătoare. Copiii — bine găsiţi ca mutrişoare nu sunt ajutaţ să obţină firescul intonaţiei, al gesticulaţiei.
Scenariul semnat de Vintilă Corbul, Sergiu Nicolaescu şi Mircea Burada se menţine în Iimitele unei povestiri captivante ca miză, ambianţă dramatică, ritm, dar nu sparge — deşi avea câteva premise — tiparele filmului de acţiune, bine cunoscute.