Cronicarul este prea entuziasmat
Deşi împărtăşesc, în bună măsură, opiniile exprimate în cronică asupra regiei şi interpretării, mă disociez totuşi de entuziasmul autorului cu privire la calitatea scenariului. Găsesc că, din păcate, acesta sufera de linearitate psihologică şi locuri comune sentimentale. Aş remarca, în plus, efortul la care au fost supuşi
Lucian Bratu,
Margareta Pogonat şi
Cornel Coman pentru a găsi subtilităţi şi nuanţe capabile să înlăture efectul necinematografic al dialogului neînchipuit de abundent. (
Florica Ichim)
Cronicarul este prea rezervat
Nu împărtăşesc
voita penumbră a cronicii care incitată se vede de titlul-metaforă, încearcă un slalom printre zonele limpezi sau obscure ale filmului. Sigur că e naiv să formulezi judecăţi tranşante. Dar aproape tot atât de naiv îmi pare să arunci atâtea lumini tamisate şi obscurităţi uneori insinuante asupra aprecierii de valoare, oricât de disimulată ţi-ai dori-o. Spectatorul filmului şi lectorul cronicii oricum azvârle abajururile noastre, oricât de învăluitor-protectoare ar fi ele. Or, nici autorul scenariului, Petru Popescu, nu e debutantul în ale scrisului ce trebuie bătut pe umăr şi nici Lucian Bratu nu e regizorul care merita tonul nostru concesiv-obosit.
Ce înseamnă pentru cinematograful românesc
Drum în penumbră? Desigur, nu o valoare de conştiinţă socială ca
Puterea şi Adevărul. Desigur, nu o magie estetică de ordinul lui
Felix... sau al
Ţării de piatră. Dar nici un film atât de modest cum ar reieşi din cronica lui
Val S. Deleanu. Mie mi se pare un film bun într-un context de filme autohtone când foarte bune, când false şi mediocre. Mai întâi scenariul: important nu ca poveste — evident dezepicizată, dar nu de un modernism ostentativ — ci doar elegant condusă, făra trac, lin tensionată spre final. (De acord, finalul adevărat rămâne întâlnirea cu soldatul şi trezirea în tramvaiul matinal.) Ce se întâmplă trece, ca în mai toate operele noi, în planul secund al interesului. Cum se petrec toate astea, ce atmosferă, ce subtext, ce subidei dezvoltă dialogul, tăcerea, contrapunctul imagine-sunet, asta contează. Or, filmul lui Petru Popescu – Lucian Bratu în această cheie trebuie citit. El trăieşte din autenticitatea personajelor, dar mai ales din falsetele create în relaţiile lor. Începând cu acea echivocă privire adresată femeii singure de către responsabilul cu repartiţiile, trecând prin complicitatea forţată la care e antrenată Monica de către fetişcana (admirabil creionată de
Carmen Galin) reprezentantă a epicurianismului sezonier. Traversând, apoi falsul mister în care se învăluie (cam nejustificat) femeia îndrăgostită şi sfârşind cu stridenţa, tot mai disperată, sunând a neputinţă, în care-şi acoperă retragerea, bărbatul. Filmul despre aceasta vorbeşte (e drept, nu strigă, şopteşte doar dureros); despre falsificarea relaţiilor umane din cauza prejudecăţilor de toate ordinele. Falsificarea relaţiei mamă de modă veche — fiică adultă (dădăcită ca un copil şi îndemnată la resemnare); sau mamă încă tânără — şi fiică puberă (tratată cu prea mult liberalism, de aici inversarea, ridicolă, a raporturitor de forţe: fata ce impune mamei o anume conduită). Şi mai ales falsificarea treptată, până la degradare, a relaţiei de dragoste, fie din auza timidităţii (excesive) a femeii ce nu spune din timp adevărul (dealtminteri, simplu) şi mai ales din cauza laşităţii bărbatului, care, complexat de sensibilitatea femeii, îşi găseşte, ca pretext de ruptura, «povara» familiei ei.
Ascultat în această tonalitate, văzut în această cheie conflictuală — pastelată, dar deloc idilizată — filmul capătă nişte valori psihologice rare în filmul românesc de actualitate. Evident, o actualitate de conţinut, cu modificări structurale de conştiinţă: Monica e primul personaj feminin din filmul românesc care conduce o relaţie conflictuală, care imprimă raporturilor demnitate şi, printr-o lucidă evaluare a partenerului, ajunge la renunţarea la el, o renunţare convinsă şi convingătoare pentru spectator. Deci autentică. Deci şi mai dureroasă.
Explicaţia din maşină mi se pare o scenă magistrală. Cu cât e nevoit să recunoască mai multe calităţi femeii pe care o părăseşte, cu atât tonul lui Cornel Coman e mai disperat, mai auto-acuzator. Uscăciunea şi teama lui, mai jalnice, amărăciunea femeii îndrăgostite de un asemenea om, şi mai adâncă. Margareta Pogonat îşi găseşte abia în această scenă partenerul la înălţimea ei. Miraculoasă această actriţă! Ca şi
Dana Comnea ea face parte din şcoala marilor interprete meditative, invitând la meditaţie, fascinând cu tăcerea lor plină de subtext... (
Alice Mănoiu)
Cronicarul este ponderat
Dincolo de penumbră, de umbră şi lumină, dincolo de aceste zone disociate cu voluptate de către cronică, există una despre care n-aş putea să spun la ce întretăiere de drumuri se află, dar care impune realitatea filmului, voinţa şi finalitatea sa, în ciuda momentelor şovăielnice sau neinspirate, a ostentaţiei unor dialoguri.
Drum în penumbră este unul dintre puţinele noastre filme de actualitate care are curajul simplităţii («fără ură şi părtinire», cred totuşi că talentul lui Cornel Coman merita alte cuvinte decât «un partener sobru şi inspirat»), al adevărurilor nefardate în relaţiile de toată ziua dintre oameni. Este un film «cu un bărbat şi o femeie» fără şantaj sentimental sau intelectual. (
Magda Mihăilescu)