Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



„Dragostea începe vineri” – cronică de film


     După câte știu, «Încotro», romanul care stă la baza filmului Dragostea începe vineri, era puțin altfel. Existau și reacții violente, nu întotdeauna scuzabile, dar drepte, pentru că erau la nedreptate și urât, existau și revolte prost înțelese și, și mai prost alese, exista și dragoste firește, dar totul era grav și neliniștitor și lăsa un legitim și deloc nefolositor sentiment de vinovăție. Avea, acea carte a lui Francisc Munteanu, forța de a te lua cu sine, de a te face părtaș la tot ce se întâmplă.
     Același Francisc Munteanu devenit scenarist și ecranizându-și povestea, și-a schimbat (cum se spune în pictură) paleta și a pictat aproape același tablou dar cu mai mult alb, cu mai mult roz, cu mai mult azuriu. Din vechea poveste, de fapt, s-a păstrat numai conflictul inițial (o tânără fată cade la examene pentru că a fost, vorba lui Germi, sedusă și abandonată; sedusă frumos și abandonată oribil) și mediul în care urmează ca tânăra «să-și trăiasca», cum se spune, viața mai departe. Ce urmări va avea — urmări imediate și urmări cu efect întârziat — această întâmplare? Cum va rezista acea tânără fată primei lovituri, primită cam devreme? Sunt întrebări simple și la locul lor, la care filmul începe să răspundă pe capitole, nefixate școlărește de regizor, dar evidente pe măsură ce se desfășoară acțiunea. După primul capitol care s-ar putea numi: minciuna, urmează firesc: criza, apoi pierderea echilibrului moral, apoi încercarea de a ieși din criză și, finalmente, regăsirea acelui echilibru moral în mijlocul unei colectivități, printr-o viață nouă și cu o dragoste nouă. Virgil Calotescu desfășoară inteligent aceste capitole, le leagă sigur și cu simțul măsurii, uneori le face să se regăsească (deși, acele flash-back-uri la început cu adevărat emoționante devin, prin repetare, declanșatori mecanici și cam ostentativi de emoție), apoi le desparte definitiv în final, într-un final optimist, poate prea optimist... Dar despre asta mai târziu.
     Adina Popescu (la debut), interpreta aleasă pentru rolul fetei numită în film Sanda Dobrescu, are toate datele cerute de personaj: grație și candoare, gravitate și insolență, nepăsare copilărească și tristețe dar, mai ales, lucru foarte important, inteligența de a le nuanța și de a le folosi exact când și cum trebuie. Calitate nespus de utilă pentru că, practic, Adina Popescu are de dus tot filmul în spate și de priceperea sau nepriceperea ei de a-și modela personajul depindea gradul de adevăr necesar creditului pe care spectatorul îl acordă sau nu filmului. E un debut nu promițător cum se spune, ci reușit cu brio. Un dublu brio: pentru Adina Popescu și pentru Virgil Calotescu care a crezut în forțele ei.
     De altfel Virgil Calotescu și-a alcătuit toată distribuția pe acest crez în forțele actorilor. Și nu întâmplător. Asemenea poveste cu schemă fixă și fără mari surprize avea nevoie de actori în stare s-o îmbogățească cu acele mărunțișuri de viață (de viață pentru film, de viață pentru viață), în stare s-o complice cu biografii vecine cu cele ale fetei, în alt fel vecine, pe alte căi vecine, în stare, de fapt, să creeze în jurul acestei fete la răscruce un micro-univers de existențe perfect credibile și deci convingătoare. Astfel: un maistru numit Panait și interpretat de Toma Caragiu, altfel, cu totul altfel decât îl știm, cu umorul fără zâmbet și sprânceana încruntată fără umor; o Marietă, muncitoare dârză, iute la mânie (cu viața ei, cu necazurile ei) interpretată de Margareta Pogonat, inutil să mai spun cât de convingător, cât de «pe rol», o verișoară interpretată de Marga Barbu, cred că în cea mai bună dintre variantele ei de frivolă; un conferențiar tăcut și închis în sine interpretat de Sergiu Nicolaescu (mă întreb câte fațete, sau fețe, mai are acest Sergiu Nicolaescu); colege de cameră — Réka Nagy — Ana, liniștită și înțeleaptă, Vasilica Tastaman — Clara, volubilă și ușor cârcotașă; trei șmecheri ai fabricii (mai curând veseli decât șmecheri) dar interpretați de Virgil Ogășanu, Sebastian Papaiani și Cornel Coman; un tată numai dragoste și neputință interpretat de Liviu Ciulei și, în sfârșit, «seducătorul» mincinos interpretat de Andy Herescu convingător cum nu l-am văzut încă, numai candoare și dragoste (și era foarte important să fie așa, foarte important pentru tot restul filmului) și Peter Paulhoffer, în rolul îndrăgostitului cinstit, cuminte și frumos. lată cum numai citind nume de actori atât de diferiți ca tipologie, și acel micro-univers, acea viață din jurul poveștii cu o fată «sedusă și abandonată», se creează parcă de la sine. De la sine dar cu premeditare, și acea premeditare îi aparține lui Virgil Calotescu și merită toată lauda.
     Sigur că atât nu ajungea, dar pentru că în totul-lui-tot Dragostea începe vineri este un film împlinit (împlinit în genul și în felul lui), trebuie vorbit despre dialogurile firești și rostite firesc (n-ar trebui să ne bucurăm de atâta, dar la câte dialoguri făcute și la câte rostiri chinuite ne-au auzit urechile, eu zic să ne bucurăm); ar mai trebui spus că decorurile și costumele poartă amprenta bunului gust cu care ne-a obișnuit semnătura lui Nicolae Drăgan (bun gust însemnând aici autenticitate și acel bun simț artistic care te împiedică, de exemplu, să mobilezi o casă de periferie ca pe o vilă la Miami și viceversa); că imaginea semnată de Nicolae Girardi este în sensul cel mai bun al cuvântului frumoasă (sensul cel mai bun fiind: valorificarea a tot ce se adună sub ochiul aparatului de filmat, de la prim-planul actorului și până la ultimul element de decor, încărcarea lor cu ceea ce se cheamă atmosferă, într-un film); că muzica scrisă de Temistocle Popa contribuie din plin la menținerea acelei atmosfere (uneori prea din plin, cu prea mari și grave accente dramatice, prea dramatice pentru o poveste care se dorea simplă și realistă).
     Dragostea începe vineri este, spuneam, un film împlinit. În sine, și pentru regizorul său, Virgil Calotescu. Pentru Virgil Calotescu este o altfel de împlinire, (după singura memorabilă care se chema Subteranul), o împlinire pe căldură, pe tandrețe, pe umor, pe un anume fel de înțelepciune care l-a sfătuit parcă să nu apuce, având un asemenea subiect în mână, pe calea melodramei, ci pe aceea a unui realism, ușor «îndulcit» e drept, dar realism totuși, să nu dorească să facă un film cutremurător despre cutremurătoarea poveste a unei fete care... ci un film simplu, din adevăruri simple, din «mărunțișurile» acelea care alcătuiesc de fapt viața multora dintre noi: o cădere, o ridicare, o spaimă, o speranță, o tristețe, o bucurie și iar o cădere, o speranță de ridicare, etc.
     Cum însă se vede că nici împlinirile nu pot fi până la capăt împliniri, Dragostea începe vineri are și el căderea sau scăderea sa. Ea începe cu cea de a doua poveste de dragoste (nu știu de ce dumnezeu când ajungem la dragostea adevărată ne împotmolim) și se sfârșește în final. lzbucnită în «coup de foudre», cea de a doua dragoste se pierde copilărește în răfuieli copilărești, se regăsește tot copilărește, se limpezește pe neașteptate și fără nicio justiticare, grăbită parcă să ajungă la acel happy-end clasic cu îmbrătișarea — și ea clasică — în stop-cadru. E un final care parcă nu se potrivește acestei povești. E un final pripit și optimist cu tot dinadinsul și care, pentru singura dată, pune sub semnul neîncrederii adevărul personajului numit Sanda Dobrescu. Pentru că devine greu de crezut că o fată atât de greu lovită încă de la începutul existenței ei, ar putea reuși (cu tot sprijinul din lume) să uite atât de repede, să-şi recapete chiar toată încrederea dintr-o dată, să-şi piardă chiar toată suspiciunea dintr-o dată.
     Și exista chiar, în acest final, un moment la care filmul s-ar fi putut opri mai fericit, cred. «E o crimă să spui cuiva pe care-I iubești: ai cancer», spune Radu Panciu, îndrăgostitul cinstit și de-adevăratelea, și replica fetei vine scurt, vine din trecutul ei nu foarte îndepărtat și nu de tot uitat: «Dar să spui cuiva că-I iubești și să minți, nu-i tot cancer?»
     Oprit la acea replică, filmul ar fi câștigat nu numai în adevăr ci și în gravitate. Aceea era o întrebare cu care s-ar fi plecat din sala de cinema, cu care s-ar fi mers pe stradă, acasă, oriunde. Și ce fericit este acela care (film sau om) te face să pleci de la el sau de lângă el cu o întrebare în suflet..
     Nu știu de ce Dragostea începe vineri nu a avut această ambiție. Știu doar că nu tot ce e zburdălnicie și voioșie înseamnă optimism, la fel de bine cum știu că gravitatea nu înseamnă pesimism.
     Și totuși, un film ca Dragostea începe vineri ne bucură. Ne bucură prin el și prin ceea ce înseamnă el. Pentru că el mai înseamnă printre altele și întoarcerea — după câți ani? — a unui regizor care venise pe platourile Buftei cu dragul de adevăr și cunoașterea vieții câștigate la școala documentarului. Credeam că le-a uitat. Credeam că i-a trecut. Dar nu. Și acest: nu, ne bucură, cum să nu ne bucure! tocmai acum când suntem (încă mai suntem) în situația de a striga Ura! ori de câte ori apare un film din zilele noastre. Un film cu oameni din zilele noastre. Cu probleme — mari sau mici — dar din zilele noastre. Sigur, am dori ca toate, și filmele, și problemele să fie mari, importante, arzătoare, și cât mai de actualitate, și cât mai la ordinea zilei. Acesta nu este însă un motiv, cred, să nu recunoaștem că acest Dragostea începe vineri este un film de care aveam nevoie. Măcar pentru a ne mai simți legați — fie și cu un fir de poveste de dragoste — de prezent. Că mai avem și prezent.
 
(Cinema nr. 8, august 1973)

Tags: cronica de film, dragostea incepe vineri film, eva sirbu, virgil calotescu

Comments: