Acum nu ştiu câţi au văzut vechea punere în imagini a nuvelei lui Caragiale, adică
filmul din 1957 cu Birlic. Dacă da, ne aducem aminte că el, Lefter Popescu, era un funcţionar umil şi la locul lui, trăindu-şi viaţa mică la margine de oraş. Erau acolo scene savuroase, numai bune să îi pună în valoare mimica şi hazul marelui actor. Scena lătratului, când „i-o plăteşte” şefului abuziv – antologică. Era şi culoare locală, chiar dacă de platou, ca şi o ţigancă tânără trasă la răspundere să scoată la iveală biletul dispărut, adică Margareta Pogonat strălucind la debut. Filmul se termina cu o scenă de nebunie şi cu un „viceversa” dulce-amărui.
Dacă nu aţi văzut filmul vechi, nu e bai. Pentru că acum nici pomeneală de ce era acolo. Cu toate că există un funcţionar şi o scenă cu ţigănci, dar totul este adus comic la zi. Puteţi să porniţi să descoperiţi noua comedie populară a momentului,
Două lozuri, cea care trece prin instrumentarul Noului Val, face mici ocoluri prin „Las Fierbinţi” şi reuşeşte să iasă la capăt cu bine şi să placă. Sala râde des cu lacrimi. Poate aşa scăpăm de agasanta pacoste a difuzărilor excesive cu seria B a B.D.-urilor, pentru ca publicul să se bucure de un film proaspăt, modern şi plin cu adevărat de haz.
Tânărul regizor
Paul Negoescu alege de data aceasta să meargă în direcţia opusă faţă de debutul lui în lungmetraj,
O lună în Thailanda. Şi, după ce a fost producător la un film în episoade, iată-l optând pentru comedie şi scene gândite toate ca mici scurtmetraje sau scheciuri tv, fiecare cu poanta lui.
Este şi un mare avantaj aici. Are de partea lui trei actori rodaţi, vedete – Dragoş Bucur – care se amuză să schimbe aici scala de la roluri de poliţist la mic şmecheraş de provincie, foarte bine cu barbă şi râzând aşa -, Alexandru Papadopol – cu un rol delicios, potolit, dar cumva o naivitate pe care o cară de la
Love Building 1+2 (singurul, la o adică, cu o minimă legătură cu sursa) şi Dorian Boguţă – practic principalul filmului, de data aceasta cu mustaţă şi ceva accent, în cel mai înduioşător şi tandru rol al său. Cei trei nu au venit doar ei singuri, actorii şi atât, ci au adus la pachet elevii din şcoala lor de film, oferindu-le absolvenţilor ocazia unui rol în lungmetraj. Unde s-a mai pomenit ca actorii principali să aducă ei, să asigure toată distribuţia şi figuraţia? Aşadar bine pentru toată lumea, toţi ies în câştig.
Filmul, independent, filmat în numai 15 zile, este viu datorită acestui tip de entuziasm al tuturor, vervei actorilor neprofesionişti care vor să apară, să se vadă, să dea bine, să se amuze. Bucuria aceasta trece ecranul şi îi creditezi pe toţi în bloc. Sunt şi câţiva pe care i-ai mai văzut, cum este cazul Norei Cupcencu, iar plăcută şi bine în rolul ei mic.
Splendid filmat şi cu bună înlănţuire a cadrelor, fără timpi morţi sau de umplutură, filmul te prinde încă de la primele cadre din pregeneric, când se revarsă peste tine cântecul lui Gil Dobrică. Peisajul, sălbatic şi dezolant, dintr-un mic orăşel în care nu se întâmplă nimic, Calafat, să zicem, trist şi cuminte, merge umăr la umăr lângă celelalte personaje. Sigur, e cadru fix şi cameră imobilă, scenele lungi, fără muzică şi filmare în timp real. Se trece din mediu în mediu – o radiografiere a României în mic -, găselniţă narativă pentru mulţii tineri actori care să dea replica. Ajutoare în cadru ale prietenilor în scene aproape cameo – Andi Vasluianu, Şerban Pavlu. Imaginea şi muzica – cu intro-urile ei nostalgic-vesele – piloni de nădejde. Chiar dacă unele scene sunt doar ca să fie, iar la altele nu există o rezolvare ulterioară – ce ne-am fi dorit o reacţie la negresa aia! -, filmul curge şi te prinde în plasa acestor personaje simpatice şi cumsecade.
Alegerea numerelor, acasă la Andi, ghicitul în apartament, interioarele alea de vis, bucuria la aflarea rezultatelor, echipa parodică a la americain, întâlnirile cu Poliţia – probabil scena-remember a filmului -, alcătuiesc toate momente savuroase într-o poveste cu roluri la toţi pe contre-emploi. Nu e deloc puţin lucru. În filmul nou nu mai este vorba de un final confuz şi de disperare. Nu mai este nevoie azi şi nici momentul. Viaţa însăşi, micul cotidian este el îndeajuns de mare nebunie. Aşa că filmul de acum aduce puţină speranţă şi continuă cu încă un gag, pentru că un carusel merge mai departe.
Bravo. Luaţi-vă bilet pentru o tură. Merită.
