Domnişoara Christina: Spaima de iubire şi de moarte

      O muzică stranie, ca de pe altă lume (Jon Wygens), mai degrabă un vâjâit cosmic, precum scrâşnetul atingerii unor metale reci, un conac născocit, parcă, de mai multe minţi care s-au contrazis, totul sub o ninsoare instalată, ai zice, pentru o veşnicie (imagine: Radu Aldea), iată, mi-am spus, un bun început pentru un film de care, mărturisesc, mi-a fost teamă.

Teamă pentru că era desprins din Mircea Eliade, şi ştiu cât de anevoioase sunt raporturile cinematografului cu literatura acestuia, teamă şi, pentru că, printr-un concurs de împrejurări, cunosc avatarurile acestei ecranizări: o intrare în producţie ”cât pe ce”, după două concursuri câştigate la CNC de autorul proiectului, Adrian Istrătescu Lener, al cărui nume l-am zărit, acum, doar pe generic (nu şi în materialele de presă) ca fiind al treilea scenarist, alături de regizorul Alexandru Maftei şi Raluca Durbacă. Nu cred că a mai rămas ceva din vechiul scenariu, firul narativ oricum se impunea. Îmi amintesc apariţia rău prevestitoare a ţânţarilor, ca o pânză între cer şi pământ, semn al tributului de sânge. Dar nu are rost să insist. Cert este că Maftei a trebuit să care, precum Sisif, bolovanul unei dificile întreprinderi. Să o ia de la capăt, să ducă la bun sfârşit o naştere cu dureri, implicându-se într-o aventură de care nu sunt sigură că este exact cea pe care şi-ar fi dorit-o, în acest moment al carierei sale. Mircea Eliade cere timp, trebuie să dai ocol literaturii, să o adulmeci, pentru că nu este tot atât de generoasă pe cât de ispititoare. Filosofia lui despre Eros şi Thanatos, despre mituri şi eresuri, strecurată în ţesutul narativ şi determinându-i consistenţa, poate suci mintea unui cineast. Nici Ford Coppola nu a găsit limanul cu Tinereţe fără tinereţe. Mărturisirile scriitorului nu sunt nici ele de prea mare ajutor. Eliade explică, în „Memorii”, impulsul din care s-a întrupat „Domnişoara Christina”: „După atâţia ani de literatură realistă, mă simţeam din nou atras către fantastic. Mă obseda o poveste al cărei personaj principal era o tânără moartă cu treizeci de ani în urmă. Aparent, ar fi vorba de un strigoi, dar nu voiam să reiau nici tema folclorică atât de populară la noi şi la vecinii noştri, dar nici motivul romantic al strigoiului, (gen Lenore). (...) Dar mă fascina drama tristă şi fără ieşire a mortului tânăr care nu se poate desprinde de pământ, care se încăpăţânează să creadă în posibilitatea comunicării concrete cu cei vii, sperând chiar că se poate iubi şi să fii iubit aşa cum iubesc oamenii, în modalitatea lor încarnată”. Cineastul îl contrazice, într-o oarecare măsură. Şi totuşi, este vorba despre un strigoi, atâta timp cât fata moartă, care bântuie suflarea conacului, a alimentat, deja, circulaţia legendei prin comunitatea satului. Alexandru Maftei a fixat corect, în planul fantasticului, insinuarea şi apoi instalarea de-a dreptul a celei care a fost Domnişoara Christina în existenţa familiei sale şi a oaspeţilor. Păcat că nu a apăsat mai mult pedala sugestiilor vizuale. Doamna Moscu (Maia Moregnstern), presupusă a fi locuită de dispărută, mănâncă lacom, urât, „cât pentru doi”. Sanda (Ioana Anastasia Anton), fiica cea mare, bolânzeşte şi cam atât, din momentul în care dragostea pentru Egor (Tudor Aaron Istodor), pictorul venit în vizită, îi este „furată” de mătuşa Christina (Anastasia Dumitrescu). Fiica cea mică, Simina (Ioana Sandu), comunică direct cu absenta-atât-de prezentă, este prima care îi pronunţă numele, care o readuce pe nemuritoare printre muritori şi transmite veşti. Fetiţa este drăgălaşă, prea drăgălaşă, îi lipseşte de multe ori micul diabolism al celei care ştie mai multe, pentru că are acces privilegiat. Ea îl iniţiază pe Egor, până la apariţia Chistinei. „Descinderea din tablou” ar fi trebuit, cred, să fie văzută ca o poartă a unei alte lumi, care să ne facă să uităm meritele tehnologiei. Dacă cineastul s-a descurcat cu ceea ce aş numi marginile filmului: neliniştea vieţii la conac, nedumerirea musafirilor, încercarea profesorului Nazare (Ovidiu Ghiniţă) de a pune ordine în idei, tocmai miezul lui se dovedeşte vulnerabil. Unii critici literari au atras atenţia asupra ineficacităţii apropierii scrierii de „Luceafărul” eminescian. Christina, cea din nuvelă, transformă lumea părăsită într-una agonică şi confuză, în care doar tânjirea după dragoste să pară reală. Materialitatea, puterea ei de seducţie a fetei învălmăşesc sentimentele lui Egor, finalmente înspăimântat deopotrivă de iubire şi de moarte. Poate un mai mare aport actoricesc ar fi întreţinut întunecata vrajă şi zbaterea eliberării. Bănuiesc că spectatorul se va bucura, însă, să parcurgă un itinerariu într-un univers horror soft, îngrijit, în comparaţie cu ceea ce ştie el din peliculele industriei de gen, cu tot felul de vampiri şi aschimodii fără noimă. Criticul de film are şi o altă consolare, atâta timp cât confratele literar scrie despre subiectul în cauză: „În rest, fantasticul este o realitate care tulbură, dar nu cutremură şi nu dezechilibrează fiinţa” (Eugen Simion).