Vreau să fac de la bun început o precizare necesară: sunt pentru realizarea acelui gen de filme îndeobşte cunoscute sub denumirea „de divertiement”. Căci, dincolo de contribuţia unor personalităţi de marcă — acei autori recunoscuţi prin operele lor cu adevărat singulare — orice cinematografie căreia nu-i lipseşte realismul va înţelege că pe ansamblu, produsele sale trebuie să satisfacă un cât mai larg consum.
Prin această prismă, nu m-am indignat şi nici măcar nu am strâmbat, snob, din nas faţă de iniţiativele realizării de către cinematografia românească, proaspăt eliberată de sub rigorile falimentare ale ideologiei, a unor filme destinate explicit masei de spectatori — aşa cum au fost la vremea lor, Liceenii rock'n roll, Telefonul, Harababura ori Miss Litoral.
Problema acestora, ca de altfel şi a filmului aflat astăzi în discuţie, nu este nicidecum a legitimităţii existenţei lor, ci doar a modului în care ele profită de condiţia iniţial dobândită. Altfel spus, este vorba despre felul în care ele reuşesc sau nu să-şi atingă scopul urmărit.
Din acest punct de vedere, Doi haiduci şi o crâşmăriţă confirmă nu doar decalajul foarte mare dintre intenţiile declarate şi modul în care se concretizează acestea până la urmă, cât mai ales (şi mai grav!) predispoziţia structurală a principalilor realizatori către kitsch-ul plin de pretenţii şi gol nu doar de conţinut, ci mai cu seamă de acea minimă rigoare care îi deosebeşte întotdeauna pe cineaştii profesionişti de veleitarii inapţi a depăşi limitele dilentantismului.
Pe un subiect încropit parcă la marea chinuială, scenariştii Mihai Opriş şi Vasile Chiriţă articulează o acţiune schematică şi ultra−previzibilă, unde pretenţia de spectaculos înseamnă, cel mai adesea, reluarea aceloraşi clişee naive şi răsuflate ce ar fi putut amuza, eventual, doar spectatorii de-abia ieşiţi din perioada anilor '50 şi cărora Zestrea domniţei Ralu ori Haiducli lui Şaptecai, li se păreau ceva mai răsărite decât Răsună valea sau În sat la noi. Povestea cetei de haiduci înfrăţiti (obligatoriu!) cu codrul (de unde, firesc, mai apar şi niscai uscături printre dumnealor, dar nereprezentative!) şi care fac un fel de dreptate măsurabilă mai mult cu butea de vin şi nechezatul cailor, rar mai impresionează azi nici măcar pe puţinii privitori din rămăşiţele fostelor cămine culturale. Parcă pentru a le gâdila sensibilitatea, dialogurile abundă în agramatisme şi inepţii, încercând astfel să mimeze realitatea. Într-o costumaţie parcă adunată din magazinele de artizanat şi printre decorurile de mucava (între care secvenţele realizate în incinta vizibilă a Muzeului Satului reprezintă maximum de autentic) câţiva actori încearcă — de cele mai multe ori zadarnic să contureze pe cont propriu ceva ce ar trebui să semene cu nişte personaje. Rămâne umorul, dar acesta se produce involuntar, atunci când ridicolul replicilor şi al situaţiilor „face spume”, iar duşmanii pe viaţă şi pe moarte sunt... aspru criticaţi de către haiducii de bine şi sloboziţi să o ia de la capăt în nelegiuirile lor.
Cât despre crâşmăriţă — ea se vrea o pseudo−Mata Hari, puţin mai „country” dar şi mai patrioată! În atari condiţii singurele resurse ce-i rămân la îndemână interpretei sunt cele fizice.
E drept că semnatarul regiei — George Cornea — se arată satisfăcut de ceea ce i-a ieşit şi de un rboust optimism în privinţa succesului de public pe care ar urma să-I obţină „opera” d-sale. Căci, spunea dumnealui la conferinţa de presă: „În 1975, când am făcut Patima (ceva despre naţionalizare, dar cu Draga Olteanu n.n.), coada de la Patria, unde rula Cei trei muşchetari (regia: Richard Lester, cu Oliver Reed şi Racquel Welch n.n.) s-a mutat rapid la Scala, unde rula filmul meu.” Se prea poate să fi fost aşa, ba chiar să se repete o asemenea „performanţă”. Cu atât mai trist...