Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Documentarul în declin. De ce?


— Cu trei−patru ani în urmă producţia studioului „Alexandru Sahia” marca o înflorire observată chiar peste hotare. Ce a determinat declinul filmului de scurt−metraj? Este vorba de cauze generale sau de comoditatea realizatorilor?
—  Nu e vorba de comoditate. De lucrat se lucrează şi acum, chiar mai mult decât altădată. Din păcate, doar mai mult, nu şi mai bine. După părerea mea există o proastă corelare între factorul cantitativ şi cel calitativ. S-a ajuns la un fel de absolutizare a cantităţii. Toţi factorii tehnico−administrativi — în frunte cu conducătorul studioului —sunt sancţionaţi — economic — dacă nu se realizează numărul de filme planificat, dar nu suferă nicio rigoare dacă aceste filme sunt slabe. Astfel, se creează, de la bun început, condiţiile unei anumite îngăduinţe faţă de slăbiciunile filmelor, de care, din păcate, profită foarte mulţi realizatori. Dovadă că în aceşti ani a existat o permanentă presiune de jos în sus, pentru creşterea numărului de filme realizat, dar o mai mică preocupare pentru păstrarea unui anumit barem de calitate la aceste filme.
— După câte ştiu, filmele sunt apreciate prin calificative. Nu calitatea este cea care le determină?
— Delimitarea prin calificative nu este sensibilă. Procentele pe care un realizator le pierde la un film slab se recuperează uşor realizând alt film slab.
Într-un cuvânt, nu este răsplătit cel ce lucrează bine, ci cel ce lucrează mult. Or, în materie de produs artistic, cantitatea este aceea care interesează cel mai puţin. Un singur roman bun defineşte mai curând un mare scriitor decât tone de maculatură, nu?
— Acest aspect priveşte — după cât înţeleg eu — îndeosebi filmele care recurg la un anumit grad de transfigurare artistică. Studioul „Alexandru Sahia” produce însă un mare număr de filme de alt ordin: publicitare, de instructaj, didactice, comandate de diferite întreprinderi sau instituţii.
— Da. Dar — tocmai aceasta e problema — nu se face o delimitare între aceste filme care cer o calificare tehnică cinematografică minimă şi cele care solicită o contribuţie creatoare în adevăratul înţeles al cuvântului. În artele tradiţionale nimeni nu confundă un proces-verbal cu o nuvelă, un anunţ publicitar cu un poem, nici pictura de gang cu adevărata pictură.
În producţia studioului „Alexandru Sahia” orice peliculă care atinge un anumit metraj este considerată „un film” şi remunerată ca atare. Se manifestă un fel de fetişizare primitivă a tehnicii cinematografice, în dauna ideilor pe care le exprimă această tehnică. Ca şi când am onora stiloul şi cerneala poetului, nu valoarea poemului scris cu aceste unelte; penelul şi acuarela pictorului, nu valoarea artistică a tabloului realizat cu ele.
— Aţi trecut prin asemenea situaţii?
— Ele sunt frecvente. Când am terminat filmul Stuf, acum doi ani, el a fost foarte bine apreciat. Se spunea că va fi trimis la Cannes. Judecat de pe poziţiile estetice ale sublimului, s-a socotit că filmul avea şi lipsuri. El a fost notat cu calificativul I — minim (după cât se ştie existau trei trepte în cadrul fiecărei categorii: minim, mediu, maxim).
În acelaşi timp o reclamă de cozonaci sau un film de tipul Protecţia muncii la îmbutelierea sifoanelor — care nu mai erau apreciate de pe poziţiile estetice, ci de pe cele ale brutarului sau sifonarului care-şi face reclamă (şi care exaltau de plăcere văzându-şi cozonacii şi sifoanele în prim-plan pe ecran) au primit din partea unor asemenea comanditari calificativul I — maxim.
Nu e vorba aici numai de injusteţea raportului între cele două calificative, ci de absurditatea ideii de a folosi aceeaşi măsură pentru a aprecia două tipuri de filme, total diferite ca gen şi cerinţe artistice. Aşa stând lucrurile, este lesne de înţeles că nu mai apare deloc ademenitor să cauţi un subiect original, o realitate insolită, halucinantă poate, să alergi cu aparatul de filmat, împreună cu operatorul, pe patine, în urmărirea tăietorilor de stuf zeci de kilometri pe gheaţa Razelmului, pe o temperatură de 25° sub zero, ci devine mult mai îmbietor să te duci după colţ, la prima sifonerie sau brutărie şi să realizezi, într-un timp de zece ori mai scurt, un film, tot „un film”, fără nicio bătaie de cap. Ceea ce se şi întâmplă de câţiva ani încoace cu mulţi regizori, chiar dintre cei mai buni. Aşa se face că acum avem multe reclame de cozonaci, multe de sifoane, mai multe de circulaţie etc; dar n-avem filme care să constituie acte de creaţie, de cultură, iar cele citate nu pot susţine nivelul documentarului românesc.
— Nu credeţi că o anume dulcegărie, poetizare forţată, dăunează documentarului nostru?
— Dulcegăria este la antipodul oricărei arte. Arta autentică are vigoare, este dură, este oricum, dar nu dulceagă. Dulcegăria şi poetizarea forţată înseamnă semidoctism, diletantism, penurie în gândire. Şi aceste racile se ivesc de fiecare dată când un nepoet forţează muza vrând să obţină efecte poetice cu orice preţ. Este în egală măsură o problemă de talent şi cultură. De aceea este inoperant să se facă apel la lichidarea dulcegăriei şi a poetizării forţate. Problema este ca regizorii să fie folosiţi după reala lor capacitate de creaţie, fiecare Ia locul potrivit, pe baza rezultatelor obţinute până acum. Investitura în funcţia de artist nu se poate face prin măsuri administrative, ci numai pe baza calităţilor concrete, a realizărilor concrete.
— Este filmul−anchetă singura cale de a ieşi din impas? Ce alte căi vedeţi?
— Se vorbeşte mereu de filmul−anchetă ca de piatra filozofală care ar putea rezolva criza filmului nostru documentar. Extinderea filmului−anchetă nu va putea rezolva însă decât impasul acestui gen de film. Dar celelalte, foarte multe, genuri din cadrul scurt-metrajului? Acest fapt nu este deloc neglijabil. Dezvoltarea genului filmului−anchetă deschide largi perspective de investigaţie în universul de gândire al omului contemporan mobilizat în jurul marilor probleme sociale. Utilitatea şi eficienţa acestui gen au fost verificate pe viu, prin filmele cele mai bune realizate de Alex. Boiangiu şi de alţii. În acelaşi timp trebuie să avem în vedere toate celelalte posibilităţi ale scurt-metrajului, inclusiv ale scurt-metrajului jucat.
— Dv. personal, spre ce tindeţi? Ce filme aţi fi vrut să faceţi?
— M-a pasionat întotdeauna scurt-metrajul de ficţiune. Cred că în viitor însuşi filmul de lung-metraj va deveni mai scurt. Ceea ce se spune azi într-o oră şi jumătate se poate spune foarte bine, cel mai adesea, în 10−20 de minute. Din păcate nimeni nu s-a ocupat de acest gen în România. Este, poate, cea mai mare pierdere a ultimilor ani. Regizorii visează şi ei, aproape întotdeauna, să facă superproducţii. Personal, prefer un film cu doi oameni vii, care să poarte marile probleme ale umanităţii.
 
(Cinema nr. 10, octombrie 1968)

Tags: documentarele sahia, film documentar, interviu, titus mesaros

Comments: