În articolul cu care a pornit discuţia despre documentar revista „Cinema” nr. 2/64,
Mirel Ilieşiu a ridicat un gard improvizat din „limite ale genului” în jurul unui teren pe care n-a fost plantat încă nimic. Citindu-i articolul, ai impresia că a născocit restricţiile dinadins ca să stârnească
replica lui Valerian Sava („Cinema” nr. 3/64) că autorul limitelor putea să-şi combată singur tezele aproape la fel de bine ca şi
Valerian Sava; dar misiunea sa a fost să pornească discuţia.
Mai concesiv şi cu un final optimist,
Titus Mesaros („Cinema” nr. 5/64) susţine totuşi, în continuare, limitele:
„Tot ceea ce nu are o existenţă obiectivă, independentă de autor, nu ţine de filmul documentar.” (Concluzia fiind că ceea ce nu există nu poate fi filmat?!)
„...orice fapt din realitate, reprodus în filmul documentar, subînţelege — sau trebuie să poată subînţelege — prezenţa aparatului de filmat.” (Deci nu se poate face film fără aparat...)
Nu poţi filma trecutul, susţine
Titus Mesaros; aici parcă ar exista o limită reală... Dar, fără a risca o argumentaţie ştiinţifico-fantastică despre o eventuală reversibilitate a timpului, cred că nici trecutul nu reprezintă o limită. Trecutul mai apropiat are o arhivă cinematografică, trecutul mai îndepărtat are o istorie şi arheologie.
Este inexplicabil puritanismul cu care sunt apărate nişte legi ipotetice şi surprinde străşnicia cu care sunt codificate experienţe incomplete. Şi, culmea! limitele genului sunt susţinute de documentarişti convinşi de faptul că fiecare film presupune o practică inedită şi că, în această practică, pot să descopere o lege nouă sau să anuleze una veche. (Adică pot să creeze.)
N-am auzit scriitor declarând (fără ipocrizie) „nu pot să cuprind în cuvinte totul...”, n-am auzit compozitor afirmând: „există stări sufleteşti inabordabile în muzică”.
Nu, hotărât nu! Nici o artă nu are dreptul să-şi fixeze limite. Cu atât mai mult o artă cu formidabile perspective de dezvoltare tehnică. Orice gen ar frecventa artistul, acesta are obligaţia să creadă şi să afirme: cu uneltele mele pot orice. Crezul acesta, de fapt, a fost exprimat încă pe la începuturile documentarului. Dziga Vertov I-a investit pe „Omul cu aparatul de filmat” cu puteri nelimitate.
Documentaristul poate să coboare la mii de metri sub valurile oceanului, sau poate să se înalţe în cosmos... Documentaristul poate să stăpânească timpul (încetinindu-l sau chiar oprindu-I) şi — dacă vrea — poate să aibă chiar darul ubicuităţii. Nu fac afirmaţii romantice, consemnez imagini vizionate.
Nici o artă nu poate să aibă limite în posibilitatea, virtuală, de a reflecta realitatea. Ne-am încurcat în discuţii scolastice despre ciné-verité, veridic, verosimil şi alte noţiuni care, desprinse de obiectul discuţiei — filmul documentar — sunt sterile.
Spectatorul nu cere documentaristului să facă, în numele său, o pază voluntară la aşa-zisele hotare (sau limite) ale genului; publicul nu vrea să ştie de clasificări arbitrare nici în interiorul genului. Dacă un scurt-metraj despre păpădii îl plictiseşte 15 minute pe spectator, el nu iartă realizatorii şi nu acceptă scuza că a văzut un film de ştiinţă popularizată. Pe ecran şi lecţiile trebuie să fie interesante.
Spectatorii noştri vor şi merită să aibă filme (documentare) bune, interesante, variate, originale, inteligente, despre realităţile noastre. Nici un spectator n-o să-l judece vreodată pe un regizor documentarist pentru că a încălcat o „limită” a genului, dar o să-l judece aspru ori de câte ori va ocupa ecranul cu platitudini, cu înlănţuiri de fotografii mediocre. Iată de ce, dintre toate teoriile lui Mirel Ilieşiu, cea mai nocivă pentru perspectiva filmului documentar mi se pare următoarea: „Filmul documentar e însă un DOCUMENT şi nu spectacol...” Dimpotrivă! Filmul documentar trebuie să fie neapărat şi SPECTACOL! Fiind numai document, filmul ar pretinde mai degrabă arhiva decât cinematograful.
Filmul documentar să fie document uman şi spectacol artistic. Documentul putând să ajungă la spectator mai ales pe calea spectacolului. Aici subscriu şi un citat din intervenţia lui Andrei Strihan („Cinema” nr. 6/64): „Filmul documentar se caracterizează prin aceea că oglindeşte artistic un fapt real cu o identitate precisă”.
Cred că discuţia revistei „Cinema” despre documentar trebuie să continue pe alt făgaş: al analizei producţiei de filme din ultimii ani şi al perspectivei unei producţii superioare.
Reportaj, monografie, eseu, pamflet, poem, anchetă... Filmări prin surprindere, filmări organizate... Documentare realizate într-o cameră, sau în toată ţara... Teme micro-sociologice, teme vaste cu generalizări filozofice... Există posibilităţi nelimitate pentru filme care să stârnească interesul spectatorilor, pentru filme cu care să ne afirmăm pe toate ecranele ţării. (Afirmarea pe ecranele lumii meritând să intre, de asemenea, în discuţie.)
Există, evident, limitele ecranului dar pe ecran încape bine toată viaţa, cu condiţia să fie filmată fără prejudecăţi despre aşa-zisele limite ale genului.
