Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Diverse


     Şi Să-ţi vorbesc despre mine (regia Mihai Constantinescu) şi Duminică în familie (regia Francisc Munteanu) se lansează pe un drum pavat cu intenţii bune. În esenţă, intenţia unei (unor) demonstraţii de „exemplaritate” morală şi sentimentală; intenţia de a proiecta, în termenii actualităţii, eterna şansă a iubirii şi a generozităţii; intenţia unui „mesaj optimist” (personajele bune vor fi deci, înainte de sfârşitul filmului, iremediabil fericite).
     Celor două titluri li se întâmplă ceva analog cu aventura băieţeilor din Să-ţi vorbesc despre mine: în loc să ajungă la Polul Nord, ajung în Gara de Nord. Teoretica „melodie a fericirii” se transmite pe aceeaşi lungime de undă cu textul de muzică uşoară din Duminică în familie enunţând explicit: „lumea e frumoasă, ploaie de lumină!, lumea e frumoasă, lumea râde-n soare!”.
     În Să-ţi vorbesc despre mine (scenariul: regizorul însuşi, după romanul „Jurnalul Aurorei Serafim” de Sidonia Drăguşanu), o tânără fără părinţi şi fără prieteni, venită de la ţară, singură şi tristă, educatoare la o grădiniţă veselă, întâlneşte, în persoana noului medic al grădiniţei, ins brav şi bonom (evident – Emil Hossu, recordmenul absolut al genului), salvatorul cu care se căsătoreşte ca să înfieze împreună o fetiţă orfană, spre vagul regret al unui tovarăş inginer, văduv, tatăl celor doi copilaşi încântători cu dor de Polul Nord.
     În Duminică în familie un programator principal, savant distrat, cu şosete de culori diferite şi cu interesante fluctuaţii de miopie (ba vede, ba nu vede deloc fără ochelari), întâlneşte o fată încadrată, orfană, crescându-şi singură frăţiorii (2) şi surioarele (2). În ziua căsătoriei se produce o puternică împletire a conflictului amoros cu conflictul de producţie: programarea la starea civilă se suprapune ameninţător cu o deplasare iminentă în interes de serviciu la Ploieşti; dificultate rezolvată pe loc de directorul viitorului mire: „La 8 te însori, la 9 iei trenul, la 10 te apuci de lucru!”... Măi, să fie!
Produsele de acest tip, pornind de la scenarii prin definiţie demonstrative, trebuie, în principiu, să vină cu o forţă a invenţiei, a construcţiei, a scriiturii filmice, menită să nuanţeze, să îmbogăţească, să acopere, să compenseze schematismul funciar al schelei dramaturgice (istoria cinematografului numără atâtea melodrame sau comedii celebre, născute în preajma unei simple istorioare-pretext). Nu e cazul. Exceptând farmecul copiilor (foarte bine aleşi), de care se leagă agreabile reflexe de comedie lirică, exceptând momentele fugare de inspiraţie în interpretare şi zvâcnirile de personalitate ale imaginii (Sorin Ilieşiu şi Cătălin Vago), amândouă filmele par confecţionate, pe întinse porţiuni, fără altă ambiţie decât aceea a unei corectitudini confortabile, departe de adevărul vieţii, a unui amestec de „umanitarism” şi calofilie sub semnul kitsch-ului.
     În Să-ţi vorbesc despre mine educatoarea e plantată într-o garsonieră somptuoasă (şi în alte filme „de actualitate” ale stagiunii unele personaje parcă locuiesc în muzee, în expoziţii de mobilă, în apartamente din hoteluri de lux, numai în casele lor nu), şi imobilizată într-un conglomerat de replici care anulează până şi firescul sau „credibilitatea” unei actriţe inteligente, ca Ioana Crăciunescu. De altfel, mai tot dialogul filmului e livresc, şablonard şi desuet („încă nu te-ai tămăduit de sentimentalism, subiectivismul tău mic-burghez”, „dacă aş fi avut o inimă întreagă, capabilă să te cuprindă toată” etc. etc.), copleşind o distribuţie nestăpânită, marcată uneori de un joc complet străin de actoria de film (vezi personajul „vampei”), o distribuţie din care se salvează cine poate (Gheorghe Dinică, de pildă).
     În schimb, în vizibilul avantaj al actorilor, Duminică în familie (titlu întâmplător identic cu acela al unui film ceh de referinţă) are un dialog alert, spiritual (Ion Băieşu, Nicolae Ţic, Dan Marcoci), cu o subtilă marjă de auto-ironie în jocul „de-a realismul”.
     Ciudat: pilonul de sprijin esenţial al celor două demonstraţii (cuplul de îndrăgostiţi) refuză să reziste. Nici în Duminică în familie (George Mihăiţă şi Patricia Grigoriu, chiar dacă viabili „luaţi separat”), nici în Să-ţi vorbesc despre mine (Ioana Crăciunescu şi Emil Hossu) personajele nu reuşesc să existe „împreună”, să sugereze cu adevărat un cuplu; dimpotrivă senzaţia pe care o transmit e a unei tainice reacţii magnetice de respingere. În Să-ţi vorbesc despre mine disproporţionarea diverselor segmente produce un dezechilibru în natura afectivă a filmului. Ni se arată, spre exemplu, cum o figurantă cere răspicat şi inutil „două amandine la pachet”, ni se arată şi o întreagă scenetă a copiilor de la grădiniţă, dar nu ni se sugerează decât plat şi convenţional cum ajung două suflete să treacă de la „dumneata” la „tu”, sau, vorba cântecului, „cum se naşte dragostea”.
 
(vol. „Cinema şi nimic altceva”, 1995)

Tags: cinema si nimic altceva, duminica in familie film, eugenia voda, francisc munteanu, mihai constantinescu, sa-ti vorbesc despre mine film

Comments: