Măiestrie regizorală clasică

      Directorul nostru este o satiră la adresa birocraţiei. Accentele sunt tari şi fără dubii. Este primul “film cu adevărat dizident al cinematogafiei româneşti” (T.Caranfil).
     De la bun început, comentariul ironic al lui Radu Beligan despre misterul conţinut în iniţialele DRGBP ne trimite direct la nu mai puţin misteriosul şi nedescifratul CENTROPUP al lui Ilf şi Petrov, din culegerea “Atitudine dispreţuitoare faţă de stomac”. O apropiere onorantă, dar şi extrem de periculoasă. În ambele cazuri, autorii au avut de înfruntat multe şi mari greutăţi, satira nefiind un gen agreat de puterea totalitară. Iată ce declară criticul sovietic V.I. Blum în 1930: “Nu avem nevoie de satiră. Ea este nocivă pentru un sistem statal muncitoresc-ţărănesc. Noţiunea de “satiric sovietic” conţine un nonsens.Ea este la fel de absurdă ca şi noţiunea de “bancher sovietic” sau de “moşier sovietic”.
     Directorul nostru a avut premiera pe 29 martie 1955, la doi ani după moartea lui Stalin, cu un an înainte de revoluţia din Ungaria şi cu trei înainte de retragerea trupelor sovietice din România, aşa că poziţia dlui/tov. Blum rămâne destul de valabilă şi pentru ai noştri. Din păcate umorul nu a fost o caracteristică a comuniştilor, aceştia simţindu-se extrem de lezaţi de ironii sau epigrame (ale lui Păstorel, de ex.).
     Filmul a intrat în producţie la 08.03.1954, cu filmări între 18.06- 14.12.1954, şi nu pare a fi avut de suferit, probabil şi pentru că a fost realizat în mica “fereastră” de libertate dintre moartea lui Stalin şi asasinarea lui Beria. În mod paradoxal şi puţin cunoscut, acesta începuse un dezgheţ (care l-a costat viaţa). Cu siguranţă, dl.Eduard Mezincescu, autorul nuvelei care stă la baza scenariului, nu era străin de acest context politic, de care a putut să profite împreună cu întreaga echipă. Doar că la data premierei - 29 martie 1955 - fereastra se cam închisese. Aşa că filmul a stârnit un imens scandal în mediile partinice care au deversat tot veninul în presă şi asupra realizatorului.
    După premieră, Jean Georgescu a fost pus la zid, i s-a retras titlul de regizor, fiind pare-se obligat sa divorţeze de soţia sa, cetăţean francez. În apărarea lui nu a ezitat să intervină chiar figura de prim plan a cinematorgrafiei române, Victor Iliu. ”Faptul că personajele comediei satirice Directorul nostru nu sunt reduse la silueta unor păpuşi mecanice, că ele sunt străbătute de fluidul vieţii, că în exprimarea lor vizuală s-au folosit uneori mijloacele pantomimei, arată că stilul lui Jean Georgescu merge pe linia celor mai bune comedii realiste” nota marele regizor în “Probleme de cinematografie” din 1955.
     Se poate spune că Directorul nostru este satira BIROCRAŢIEI în general şi nu doar a celei comuniste care l-a inspirat şi îşi care lasă amprentele specifice, putând fi considerat din acest motiv în egală măsură şi anticomunist. “Filmul meu atacă violent moravurile birocratice practicate în unele dintre insituţiile noastre, condamnă prin ascuţişul satirei pe acei funcţionari cu răspunderi mai mari sau mai mici care, cu bună-ştiinţă, tolerează aceste stări de lucruri, cultivând serivilismul, chiulul, necinstea. Acţiunea nuvelei are loc într-un spaţiu limitat impropriu pentru desfăşurarea unui film. Riscam să-i dăm un caracter static, obositor. Devenea, aşadar, necesar să extindem acţiunea, să introducem mai multă mişcare, să implice schimbări de decoruri, varietate în compoziţia imaginilor”, declara Jean Georgescu în 1955 pentru “Informaţia Bucureştiului”.
     Scenariul, aşa cum am menţionat deja, e inspirat de o nuvelă semnată de un ilustru necunoscut - Gh. Dorin, pseudonimul lui Eduard Mezincescu (parcă şi Sebastian semnase cu un pseudonim “Jocul de-a vacanţa”?). Textul este plin de subtilităţi de limbaj şi de comic de situaţii. La DRGBP aproape toţi funcţionarii sunt preocupaţi să trăiască liniştit atunci când nu se emit o avalanşă de circulare (care nu ştim ce conţin) total nefolositoare şi care îi terorizează pe beneficiari. Instituţia e condusă de un director (Al. Giugaru) dictatorial şi căruia îi place să fie linguşit, care foloseşte şoferul (Horia Şerbănescu) şi maşina de serviciu în scopuri personale, şi pe care nimeni nu-l trage la răspundere. O schemă stufoasă, cu funcţionari servili şi chiulangii, are menirea de a da iluzia unor activităţi normale deşi profilul instituţiei rămâne un mister. Pentru a perpetua şi a justifica această stare de lucruri, trimestrial au loc festivităţi de premiere a întregului personal. Până într-o zi când, la o astfel de şedinţă, bătrânul Tănase Florescu (Constantin Ramadan) refuză premiul şi arată adevărul. El e susţinut de o tânără muncitoare detaşată în sectorul administrativ, Maria Ionescu (Angela Chiuaru). Cei doi reuşesc să determine o schimbare de atitudine la cei mai mulţi salariaţi care, şi ei, îşi dau premiile înapoi. Directorul intră în panică, are un coşmar, şi pentru a preveni sau a amâna autocritica coboară la nivelul maselor, după ce dă indicaţii şefului de personal (Dem. Savu) să-l pensioneze pe bătrân şi să o retrimită la munca din fabrică pe Maria Ionescu.
     Contrar numelui său predestinat, Gh. Ciubuc (Vasiliu-Birlic) este un modest funcţionar care nu vrea decât să treacă neobservat ca să se poată ocupa de treburile familiei (printre care şi plantarea răsadurilor de varză), şi care, aşa cum aflăm de la şeful de cadre (“Tot ştiu ăştia, domle!”) se pricepe la tâmplărie/tapiţerie. Chemat la un dialog tovărăşesc de către director, Ciubuc îi raportează nereguli la contabilitate, iar după ce se duce şi el “pe teren”-ul instituţiei şi vede cum mulţi dintre colegii lui, în loc să lucreze, se dau huţa cu scaunele care scârţâie, raportează că “ceva scârţâie”. Luată în sens metaforic, formula are darul să provoace o reacţie în lanţ cu controale de la minister care duc la demiterea directorului, transferul lui Ciubuc şi, în final, reîntâlnirea lor. Fostul director este din nou pe un post de magazioner similar cu acela după care fusese avansat, iar Ciubuc, pe un post de inspector, cu birou şi dosare. Doar că acum instituţia la care lucrează are doar trei litere: DGB.
     Ce este aşadar atât de grav, de scandalos ? Totul. De la comentariul profund ironic şi demascator de la începutul filmului şi până la finalul, la fel de ironic, dar şi justiţiar.
     Decupajul, care alternează secvenţele de interior cu exterioarele, prim-planurile cu planurile medii şi generale, oferă partituri generoase tuturor actorilor şi desigur, în mod special lui Al. Giugaru şi Vasiliu-Birlic. Lui Giugaru, încă tânăr, îi este valorificată prestanţa sa naturală, masivă, dublată de aroganţa şi autoritatea cerută de rol. Antologică secvenţa semnării actelor, când subalternul prezent îi usucă semnătura cu tamponul de sugativă, iar el îl urmăreşte cu un rânjet satisfăcut.
     Birlic realizează aici unul din cele mai bune roluri ale sale. Mic orăşean de la marginea Bucureştiului, de lângă barieră, unde a moştenit graţie soţiei o casă “doar cu icoana sfintei Paraschiva”, supersitiţios (“Nu mi se bate ochiul stâng”), simpatic şi naiv, sperios şi descurcăreţ, el întruchipează veşnicul funcţionar terorizat de şef. El este protagonistul micilor gaguri, trimiţând cu eleganţă şi umor mereu proaspăt la Chaplin şi nu numai. Foloseşte şi un comic de limbaj (cu tuşe caragialeşti) iar când începe să înţeleagă situaţia devine stăpân pe sine, denunţând lucrurile care nu încetează să “scârţâie”
    Genială ideea de a folosi ca detonator al revoltei interne împotriva directorului, refuzul banilor. Oricând aceasta putea fi dovada că filmul ilustrează creşterea conştiinţei comuniste a oamenilor, dornici de adevăr şi de productivitate reală şi nu doar de un trai parazitar. Doar că traiul parazitar este atât de bine surpins, atât de bine motivat de structurile birocraţiei comuniste la care s-au adaptat perfect toţi cei prezentaţi încât, probabil, a acoperit orice altceva.
     Birocraţi şi profitori în felul lor, totuşi oamenii au relaţii calde şi prieteneşti între ei, nu “se toarnă”, nu există intrigi distrugătoare şi teroriste cum va fi mai târziu. Se poartă aproape obligatoriu ţinuta “burgheză”:costumul, pălăria, dar şi celebrele basmale comuniste, două piese pentru doamne sau rochii frumoase, coafuri îngrijite, bun gust în ţinută, o eleganţă sobră care imprimă filmului o notă aparte, familiară, pentru cei care îşi mai amintesc acele vremuri.
     Deosebit de plastice şi imaginile cu Bucureştiul de dinainte de distrugerea lui “victorioasă” şi “socialistă”, cu oamenii îmbrăcaţi frumos, mergând pe străzile atât de armonioase cu construcţii demne de “Micul Paris” şi cu o vegetaţie abundentă (scenogafia – Giulio Tincu).
     Imaginea e semnată de un alt clasic al cinematografiei noastre, Ion Cosma, căruia i se alătură Andrei Feher, iar muzica, de un maestru “emerit al artei”, binecunoscutul Ion Vasilescu. Regizor secund - Malvina Urşianu. Actori celebrii şi clasici de ieri, de “azi”(adică de atunci) şi de mâine, sunt imortalizaţi pe această peliculă: Ion Antonescu-Cărăbuş, George Demetru, Haralambie Polizu, Mişu Fotino, Florica Demion, Puiu Călinescu, Paul Sava, Olga Tudorache (foarte tânără şi frumoasă), Iurie Darie şi mulţi, mulţi alţii.
     Un film încântător. O demonstratie de măiestrie regizorală clasică. Şi o lecţie de istorie a cinematografului.