​Dinică – o poză prea mică pentru un actor atât de mare

     Convingerea mea că Gheorghe Dinică, unul din cei mai originali actori de teatru pe care-i avem e și un actor de film extraordinar, mi-a fost reconfirmată de Zidul, debutul regizoral remarcabil al lui Constantin Vaeni. În general, ceea ce surprinde pozitiv în această peliculă este arta portretizării, stăruința inteligent pătrunzătoare cu care regizorul și operatorul losif Demian se apropie de chipuri și le cercetează, căutând, cu o clipă mai devreme, în oglinda feții și în lumina ochilor, hotărârea definitivă, ori frica, ori ura, gravând astfel, adesea, cu delicatețe ori incisiv, totdeauna sobru și exact, medalii umane ale unui timp memorabil. Obrazul cu linii atât de conturate și reliefuri ascuțite, al lui Dinică, ochelarii cu luciri piezișe, surâsul evaziv, portativul fluid al cutelor frunții dau o mască vie, dar impenetrabilă, care îi înșală aproape pe toți cu privire la adevărata stare a eroului. Rostirea e netă în formulări directe, cu ton mat, sarcasmul elegant, umorul dur, porunca scurtă, milităroasă (caracterizantă în contextul dat), duioșia (reală) comprimată și iute reprimată, mișcarea în cadru, de felină ce-și asumă, momentan, prerogative domestice. Discuția cu ofițerul german, la o cafea și un coniac, e un studiu al nuanțelor pe care numai un atare maestru îl poate săvârși.
     Așadar, se poate afirma că regizorii tineri știu și ei, câteodată, să aleagă actorii, și chiar «să lucreze cu ei», cum se spune. Mai ales atunci când aceștia convin «să lucreze» realmente cu regizori tineri, nu numai să pozeze frumos în distribuție. Și mai ales când actorii în cauză nu-și pierd obișnuința de a lucra cu ei înșiși, în virtutea celei mai înalte îndărătnicii profesionale.
     Moartea eroului din film mi-a dat, o clipă, acea durere gândită, uscată, fără lacrimi, fără consolare — de care vorbea Stendhal.