Când priveşti desenul şi animaţia lui
Truică, ai sentimentul că nobleţea personajelor vine din zbor…Din câteva linii, un trup capătă aripi. Din câteva linii, un trup se prăbuşeşte…zborul frânt! Tot din câteva linii, o cetate se înalţă şi apoi se prăbuşeşte (
Marea Zidire). Cineastul care a dat animaţiei filme precum
Hidalgo,
Marea Zidire,
Don Juan,
Remember,
Hiroshima, îşi concepe recentul film
Obeliscul invocând aproape lumea tenebrelor. Aripile sunt mult mai grele, fiind acoperite parcă de mâl. Trupurile se frâng cu un zgomot aproape asurzitor, iar liniile sunt îngroşate. Creaturi primare se luptă pentru hrană. Suntem într-o geneză a unei lumi absurde sau poate la finalul ei! Şi, în mijlocul vacarmului creat se iveşte un Obelisc, obiect sacru, obiect de rugăciune, obiect de dispută. OBELISCUL devine simbol al orgoliului. Ai sentimentul, privindu-l, că va fi un obiect etern, precum Piramidele sau Sfinxul. Dar pe cât de impunător este acest OBELISC, pe atât este de efemer, fiindcă piatra devine nisip şi nisipul este luat de vânt. Oamenii, sau ce a mai rămas din oameni, se chinuie să păstreze o bucată de piatră din OBELISC, un fetiş care să le motiveze existenţa. Până la urmă, filmul lui Truică devine o parabolă a unei lumi dezintegate, fără lumină şi fără iubire. Şi fără un OBELISC – reper.
Laurenţiu Damian
