​Dimineţile copiilor

     Ambiţia documentarului
     Ca întotdeauna şi în acest an, ziua de 1 iunie nu a fost uitată de cineaştii de I, «Sahia film». Două documentare noi (Eu, de-aş fi o zână şi Şedinţă cu părinţii) cărora li se alătură încă un scurtmetraj, înfăptuit şi el nu demult (Dimineaţa cuvinteIor) conţin numeroase momente de interes, atât pentru cei mici cât şi pentru cei mari. Fără a considera filmele despre copii drept o «specialitate feminină» exclusivă (cei puţin în câmpul nonficţiunii autohtone contribuţia masculină în materie rămâne notabilă), faptul că aceste pelicule sunt semnate de trei regizoare, nu poate fi trecut cu vederea; pentru că, dincolo de subiectul abordat, de procedeele cinematografice preferate, de experienţa bogată ori, din contra, restrânsă a autoarelor, răzbate aproape din fiecare secvenţă cunoaşterea profundă, «dinăuntru» a universului copilăriei, se face simţită o înţelegere tandră, pe alocuri cu nedisimulate accente materne chiar, faţă de gândurile şi reacţiile foarte tinerilor cetăţeni ai Patriei.
Aflată abia la cel de-al doilea film independent, Tereza Barta confirmă în Eu, de-aş fi o zână, aptitudinile reportericeşti revelate în anteriorul V-aş ruga dacă se poate. Însoţită, într-un fascinant periplu prin lumea imaginaţiei nezăgăzduite şi a tuturor posibilităţilor, de ochiul scrutător al camerei mânuită de operatorul Valentin llie, realizatoarea descoperă o sumedenie de chipuri scăpărătoare de intelitgenţă, obţine cu abilitate mărturii neaşteptate, rostite cu o deconcertantă naturaleţe. «Ce-ai face tu dacă ai fi zână?» apare astfel ca o întrebare cu tâlc la care răspund, degajat şi adânc, nu numai componenţii «grupei mari», ci şi unii dintre cei aflaţi în eşaloanele inferioale ale grădiniţei; încrezători în puterea basmelor, copiii noştri ar vrea să dobândeasca iscusinţa ciocănitoarei Woody sau să poată arunca un pod peste ocean pentru a-I vedea în carne şi oase pe Bobby Ewing din serialul de sâmbătă seară, dar, mai cu seamă, ar dori «să transforme România în ţara poveştilor, unde toţi să se nască învătaţi şi să nu moară nimeni nici după secole». Cu excepţia pregenericului, destul de «construit» şi de şovăielnic, în dezacord cu spontaneitatea şi prospeţimea necontrafăcuţă a asamblului, Eu, de-aş fi o zână se impune ca o reuşită certă a unei specii documentaristice dificile.
     La începutul traseului filmografic se află şi Luiza Ciolac. Scurtmetrajul ei, Dimineaţa cuvintelor, o peliculă de ficţiune cu destinaţie utilitară iniţial, atestă sensibilitatea delicată a autoarei, demonstrează un simţ aparte al vizualului, o predilecţie evidentă pentru expresivitatea nuanţată a for­melor şi a culorilor. Slujindu-se de imaginile inspirate ale operatorului Eugen Lupu, Luiza Ciolac derulează cu gingăşie povestea a doi copii handicapaţi: călăuziţi de mirajul «razei jucăuşe», băieţelul şi fetiţa descoperă cu uimire tărâmurile, rămase până atunci necunoscute ale limbajului articulat. O anumită tendinţă spre o prea apăsată «poetizare», sesizabilă îndeobşte în zona comentariului, încarcă uneori acest. promiţător debut; ceea ce nu ne face să ne îndoim însă nici o clipă de posibilităţile reale ale realiza­toarei Dimineţii cuvintelor, asteptqnd-o şi în viitor cu filme pe măsură.
     Plasat în buna continuare a unor preocupări mai vechi (din rândul cărora apreciatul Liceenii se menţine ca un punct de referinţă), Şedinţă cu părinţii, recentul opus al Paulei Segal dovedeşte fără echivoc priceperea regizoarei în dezvăluirea neobişnuitelor calităţi intuitive ale copiilor. Acceptând aprioric «regula jocului» constând în «interpretarea» propriilor lor «roluri» de zi cu zi, de şcolari merituoşi la învăţătură, dar excesiv de zburdalnici şi de puşi pe şotii, elevii clasei a VI-a dintr-un binecunoscut li­ceu bucureştean se întrec în vervă şi năz­drăvănii specifice vârstei. Ei ştiu că sunt filmaţi, că aparatul atotvăzător al lui Doru SegaI le urmăreşte cu migală gesturile şi atitudinile, dar amănuntul în loc să-i inhibe,  îi stimulează vădit, impulsionându-i la o re­constituire dezinvoltă a unora dintre poz­nele ce au făcut cândva vâlvă în cancelarie. Din păcate, «actorii» adulţi sunt mai puţin interesanţi; copleşiţi de trac, în faţa obiectivului, părinţii şi dascălii îşi stăpânesc greu crisparea, nereuşind până la urmă să ne ofere altceva decât unele mostre de conveţionalism pedagogic. De aceea, în locul Şedinţei cu părinţii, am fi preferat fără doar şi poate, o prelungire a savuroasei întâlniri cu copiii.