Dimensiunea inovației

     Unghiul de vedere pe care-I propun în examinarea recentei ecranizări a lui Stere Gulea poate apare, la prima vedere, bizar. Moromeții este un film de sorginte declarat realistă, care servește, cu devotament, fără deșarte vanități estetizante și fără retorisme, un monumental text literar. Firește că aflat în fața unei opere de o infinită bogăție a vieții, cu zeci și zeci de filoane epice, regizorul tre­buia să găsească procedeele prin care s-o comprime la durata standard a unui specta­col. Și unul din mijloacele prin care a sugerat mereu vastitatea universului moromețian a devenit planul sonor secund. Nu ne referim aici la obișnuita ambianță de sunete (zarva îndepărtată a satului, lătratul dulăilor în noapte, zumzetul greierilor sau scrâșnetul porților stârnite de vânt) pe care coloana so­noră a lui Gheorghe Ilarian o compune cu măiestrie, ci la mult mai mult decât atât. Adevărul este că Stere Gulea și-a elaborat scenariul pe un dublu portativ. De o parte, ceea ce se petrece și se „joacă” direct în fața ochilor spectatorului; de alta, ceea ce se în­tâmplă dincolo de limitele ecranului și ajunge la public prin intermediul unui. permanent dialog din „off”, dinafara cadrului. Când, pe gros pianul lui Moromete răsună, replici ca: „Unde-i, fă, brânza?”; „Vezi că-o sub cazanu de rufe”;. „În pod nu puteați s-o pu­neți!” — o asemenea scena „off” putem s-o luăm drept creatoare de climat, sugerând zarva plecării moromeților la seceră. Dar un dialog ca: „Nicolae, unde ești băi?”; „Treci și mână oile!”; „Ce-ai cu ele, bă!” — se inte­grează direct în acțiune, sugerând ura cu care se achită mezinul familiei de luptă cotidiană cu Bisisica și suratele ei.
     Un întreg plan al acțiunii, cel a idilei dintre Polina lui Bălosu și Birică se consumă, în bună măsură, din off. El începe cu o „uver­tură”, cu cântecul de inimă albastre al flăcău­lui, continuă cu dialogul la poarta dintre Bă­losu și Birică și abia apoi ni-i arată regizorul în imagine, în întâlnirea lor din câmpie.
     Doborârea salcâmului capătă adevărate di­mensiuni îndoliate nu numai mulțumită ima­ginii operatorului Vivi Drăgan Vasile, ci și datorită asocierii acestuia cu un soi de recviem, un bocet despletit de vădană care se aude, în zori, din cimitirul satului: „Cui mă lăsași, loane?”. Nu știm cine pe cine plânge, nu vedem decât pomul care se frânge sfâșietor. Și e destul! Sau, la serbarea școlară, pe expresia perplexă a lui Moromete în fața unei situații pentru care nu era pregătit, se suprapun co­mentariile vecinilor nevăzuți: „A cui a zis că e?”; „A lu’ Ilie, bă! A lu' Moromete...”; „Iete ce sfios e!” Și momentul, dificil servit de micul interpret nu tocmai expresiv, își sporește po­tențialul emoțional.
     Astfel, datorită demersului Iui Stere Gulea, acțiuni paralele, conflicte mocnite intervin mereu din afara ecranului, ca o a treia di­mensiune a filmului, ca un fel de „holo­grame” vizual-auditive. Avem în față un sce­nariu-bis, punctat permanent cu un dialog anexă și care ne fac să apreciem filmul nu numai ca o ecranizare solidă și rezistență, ci și ca un experiment. Poate că unora le-ar părea riscat ca filmul aparent atât de „cuminte” a lui Stere Gulea se fie apreciat ca „experimental”, dar autorul acestor rânduri așa l-a descifrat și a dorit, în consecință, să atragă atenția și asupra acestei laturi a celei dintâi ecranizări a Moromeților. Scenariul conceput pe dublu portativ merită să fie studiat, și ex­periența sa continuată, bineînțeles nu sime­tric, ci numai acolo unde dramaturgia ar cere-o.