Despre un artist polivalent

     O primă monografie a unui operator român a fost dedicată de Corneliu Medvedov personalităţii şi operei lui Ovidiu Gologan, de al cărui nume se leagă două titluri-reper ale istoriei filmului românesc, şi anume La Moara cu noroc de Victor Iliu (1956) şi Pădurea  spânzuraţilor de Liviu Ciulei (1964). Ovidiu Gologan (1912-1982) şi-a început biografia artistică în 1936, ucenicind alături de Amedee Morin şi Iosif Bertok, pentru a debuta în documentar în 1940 (Derbiul de la Băneasa); a devenit apoi reporter de război şi coautor la filmele România contra bolşevismului şi Războiul nostru sfânt, pentru ca în 1946, la 1 iunie, să fie singurul operator care va filma executarea Mareşalului Antonescu. Artist polivalent, Ovidiu Gologan are o filmografie considerată de biograful său „impresionantă” nu numai prin varietatea subiectelor, ci mai ales prin numărul extrem de mare de filme pe al căror generic apare nurnele său în calitate de asistent, scenarist, regizor şi operator. Corneliu Medvedov schiţeză cu minuţie şi căldură etapele vieţii şi creaţiei unui mare cineast, de al cărui nume nu se poate lipsi nici o istorie serioasă a filmului românesc (încă nescrisă). O bogată iconografie inedită şi o filmografie detaliată însoţesc merituosul eseu biografic semnat de Corneliu Medvedov.

(România Liberă, 9 aprilie 1999)
 

     Corneliu Medvedov îşi realizează volumul ca un mozaic de texte memorialistice şi documente fotografice, unele dintre ele cu totul inedite. Până la lectura acestei cărţi, personal nu ştiam că Eduard Tisse, faimosul colaborator al lui Eisenstein, l-a denumit pe Gologan „un Figueroa al României”, nici că într-un autograf pe un portret fotografic al său, un gigant al istoriei cinematografiei ca Orson Welles i-a scris „Lui Ovidiu Gologan, directorul de imagine al unui film minunat filmat!” Nu zic că n-ar fi fost lăudat şi în ţară, dar în apa de roze egalizatoare în care a fost mereu scăldată cinematografia naţională, locul său de unicat n-a prea putut ieşi în evidenţă.
     Medvedov evocă formarea viitorului „Figueroa” al României, prin fragmente sugestive din interviurile cu Gologan. Apoi evocă prieteniile „uceniciei”, cea cu Liviu Ciulei, pe care-l văzuse pentru prima oară interpretându-l pe Puck din „Visul unei nopţi de vară”. Ce fascinant e să te gândeşti că pe acest năzdrăvan Puck operatorul îl va întâlni ca asistent de regie la Moara cu noroc şi ca regizor de statură mondială, confirmată la Cannes, la Pădurea spânzuraţilor.
     În tinereţe îşi încrucişase drumul şi cu George Enescu cu care, ne dezvăluie Medvedov, era de altfel îndepărtată rudă, şi căruia i-a cerut să-l filmeze cântând la vioară sau la pian. Muzicianul i-a răspuns: „Nu sunt nici volonist, nici pianist: sunt compozitor”. Şi cântărindu-l din priviri, a continuat: „Creierul... poţi să-l filmezi?” Este o întrebare care l-a mistuit de atunci şi până la sfârşitul vieţii.”

 

(ProCinema, noiembrie 1998)

     Cu meticulozitate de cercetător, dar și simț de operator Corneliu Medvedov reclădește temeinic adevărata statură a unuia dintre cei mai mari cineaști ai noștri; „Un Figueroa al românilor” cum l-a calificat Eduard Tissé. Premiul de excelență UNIATEC este o altă confirmare oficială a unei realități probate însă cel mai elocvent de creațiile sale, capodoperele Moara cu noroc și Pădurea spânzuraților în regia lui Victor Iliu și respectiv Liviu Ciulei, dar și de imaginea atâtor altor filme artistice și documentare.
     Vrăjit de miracolul teatrului, specializându-se însă în arta fotografică, Ovidiu Gologan a făcut parte din prima echipă de actualități a ONC și va ajunge membru fondator al ACIN-UCIN.
     „Cinema din orice, dar nu oricum” este deviza preluată de artistul român de la Grierson, documentaristul englez faimos, și oferită și altor împătimiți. Precum chiar autorul acestei monografii exemplare care l-a cunoscut și îndrăgit făcându-și astăzi o datorie de onoare din a valorifica tezaurul adunat cu dragoste și pricepere: amintiri, confesiuni, mărturii, fotografii, documente de tot felul recompunând într-un puzzle filmic profilul omului cu aparatul de filmat care a înregistrat pe viu pulsul aprins al istoriei.
O lectură pasionantă de la primele pagini în care cititorul face cunoștință cu tânărul mare operator la prima lecție de viață, de sensibilitate, de artă primită de la marele George Enescu. Cerându-i să-i permită să-I filmeze cântând la vioară acasă, maestrul i-a replicat că el este compozitor și l-a întrebat: „Creierul poți să-I filmezi?” Aceeași vibrație a evocării este condensată până și în biofilmografia comentată care dovedește excelenta documentare ce i-a permis lui Corneliu Medvedov să se apropie încet, încet de virtuțile inconfundabile ale omului, ale artistului, detaliindu-i concepția plastică atât de specială prin modul personal de a „picta cu proiectoare”. Și este fascinant să-I poți „auzi” în pagina de carte pe însuși Ovidiu Gologan explicându-și crezul estetic: „Lumina reprezintă un mijloc tot atât de important ca și culoarea. Fără lumină nu poate exista culoarea. Fiecare proiector este un instrument într-o orchestră. Și după cum într-o orchestră toate instrumentele trebuie să rezolve o partitură, tot așa și lumina trebuie să «cânte» într-o armonie deplină. Este și aceasta, dacă vreți, o simfonie. (...) Pentru că întotdeauna am văzut o interdependența între lumină, culoare și muzică. Corelația dintre strălucirea luminii și a umbrei (da, da, are și umbra strălucirea ei aparte!), armonizarea petelor de culoare și a reflexelor, nu poate fi rezolvată decât printr-un raport corect între lumină și culoare. lar culoarea, ca și muzica, aprofundează ambianța, subliniază atmosfera unui episod sau al altuia, devenind starea lăuntrică a personajelor.”