Vorbeam ieri despre reacția sălii la finalul filmului;entuziastă,în mare, și cucerită de "prestația actorilor", indiferent că erau debutanți, sau nume consacrate. Păi,din păcate pentru cei care sînt obișnuiți cu rostiri clare, năvalnice, cu "adevărate recitaluri actoricești", le-aș spune că nu prea mai funcționează tipul ăsta de rostire. E ceea ce se numește overacting,o apăsare inutilă pe fiecare cuvânt, pe fiecare silabă, din dorința, firească în alte condiții, de a ajunge replica și pe ultimul rând. Eu exagerez nițel, acum, dar nu foarte mult. O cauză pentru care această
Kyră Kyralină este artificială este și jocul actorilor. Am avut impresia că asist la una dintre primele repetiții ale echipei cu textul în față, la masă, când actorii și regizorii vor să(-și) audă cum sună cuvintele pe care trebuie să le transfere în gura și în viața personajelor, astfel încît să ne convingă și să ne atragă în existența lor. De exemplu.personajul vrăjitoarei vorbește foarte "citeț", nu are savoare, nu are coloritul și inflexiunile specifice "profesiei", să zicem. Este incoloră,inodoră și insipidă acestă cititoare a sorții. Tot ce face, de fapt tot ceea ce face regizorul Dan Pița este să mute camera,să facă un soi de prim-plan pe un glob din sticlă care,din când în când,îi cade vrăjitoarei din mână. Insuficient pentru a fi convingător. Apoi, personajul retard din grajdul/bar/locuință fraților Kyrei...Vaaaiii,ce caricatură...Dinți stricați, un pseudo-moț de samurai în vârful capului și niște sunete din gâtlej plus zdrăngănitul la un soi de cobză ar fi trebuit să ni-l facă...Cum? Simpatic? Atașant? Să-l compătimim? Acum,puțin despre partiturile mari. Da,chipul și privirea doamnei Iulia Dumitru (Kyra) sunt destul de expresive pentru acest personaj plin de viață, în care plăcerile palpită și erup, deseori, dar, din nou, nu este suficient. Cred că ar mai fi trebuit lucrat cu regizorul la rostire, la mișcare, la relațiile cu celelalte personaje, în primul rând cu cei doi copii ai săi. Așa cum este acum (și cum va rămîne...), personajul Kyrei este, doar, o patetică femeie care trăiește o viață dublă de drag pentru copiii săi. Ei și? Sunt milioane de astfel de femei în toată lumea, de ce să simt simpatie, compasiune, atracție pentru această Kyra? Doar pentru că ia pumni de la soțul ei și doar pentru că pare a-și sacrifica viața pentru bunăstarea copiilor, în special pentru Kyralina, căreia speră să-i găsească o "partidă" bună? Din nou,insuficient. Și așa sunt toate personajele, neatașante, nu m-au purtat, nu m-au dus în viața lor agitată și colorată. Nu sunt personaje vii,nu le simt,nu îmi vine să le ating,nu sunt curios de ce sunt acolo unde sînt,sînt doar contururile unor oameni oarecum pitorești...A propos de atingere...Kyralina ar fi trebuit să fie nu numai frumoasă (iar Iulia Cîrstea e suficient de), ci să fie tulburătoare, excitantă, să emane o atracție aproape animalică, măcar pentru a înțelege haita de juni în călduri care îi dau târcoale. Ar fi trebuit să se miște unduitor, șerpuitor, drăcesc pentru ca să înțeleg de ce au mințile tulburate și de ce bălesc băiețașii din jurul ei. Dansurile ei sînt statice,mișcările îi sînt țepene,fluturarea mîinilor e totalmente insuficientă pentru o întîlnire cu un personaj care ar fi trebuit să mă subjuge de la prima privire.Un ultim exemplu vă livrez din acest film "pentru public"(?!?), așa cum l-a vrut și l-a gîndit domnul
Dan Pița. Ilie (
Florin Zamfirescu),fratele Kyrei e pe patul de moarte cînd îl regăsește și îl vizitează Dragomir (Corneliu Ulici),nepotul său,acum matur.Aflăm că nu s-a mai dat jos din pat de 3 (trei) ani.Și,totuși,minune!...Chipul său e la fel de rotund și de viu ca-n vremurile cînd dădea cu pistolu-n Rotar...Astea sînt genul de detalii care transformă o poveste promițătoare și ofertantă într-un film oarecare,chiar comic (cînd nu trebuie) în unele momente.
Cineva dintre spectatori remarca o oarecare asemănare cu atmosfera lui Eliade.Din păcate,așa este. Cu atmosfera din
Domnișoara Christina, filmul regizat de
Alexandru Maftei,apreciat tot de același gen de spectatori. Spectatori atașați de un anume fond estetic îmbătrânit,care citesc o carte și pe care o "văd" ecranizată cât mai aproape de litera ei,cât mai "clasic",cât mai cuminte. Nu e loc,deloc,pentru o altă stilistică,mai modernă i-aș spune,în care opera literară să fie doar sursa unei încercări mai îndrăznețe, mai aventuroase, în care spiritul cărții să fie "îmbrăcat" cu haine, nu cu straie.
Oricum,sunt curios să văd cum va "merge" Kyra Kyralina în sălile de cinematograf,de mâine.
