Noul film al lui
Manole Marcus (scenariul
Titus Popovici) este, tematic vorbind, o continuare logică a
Conspirației. Cum planul aruncării în aer a Adunării Naționale, întrunită în prima sa sesiune și găzduind primii aleși ai poporului, nu a izbutit, conspiratorilor nu le rămâne decât să dea, cum se spune în popor, bir cu fugiții. Ceea ce își propun și ceea ce constituie și tema noii transpuneri cinematografice, intitulată dezinvolt
Departe de Tipperary. Faptul în sine, autentic istoricește, prilejuiește realizatorilor un ultim rechizitoriu, o ultimă portretizare în care s-a găsit cu cale ca făptașii să fie surprinși, urmărindu-se la fiecare personaj o față ascunsă pâna atunci și adusă la lumină sub imperiul lașității, al fricii de pedeapsă, în condiția în care partida a fost pierdută. Cuvintelor mari, frazelor gongorice, li s-ar opune acum faptele, fapte în totală contradicție cu vorbele. «Nu poți duce patria pe vârful pantofilor» — solemnă mărturisire de patriotism și atașament față de țară, pare astfel a fi, tot tematic vorbind, punctul de reper al acțiunilor concentrate și concrete pe care le-ar intreprinde senatorul Varga și conclavul său de politicieni de meserie, gata acum să-și asume ranguri într-un guvern de transfugi, gata totuși «să ducă patria pe vârful pantofului», gata să răspundă «pierderii elecțiunilor» printr-o conspirație în afara granițelor țării.
Se pune, deci, la cale, fuga în străinătate. Se pun, deci, la cale, acțiuni organizate cu bani străini, cu ajutorul seducției și corupției, cu uneltiri care implică toată gama de mijloace și în care toți protagoniștii — sub amenințarea care planează asupra lor — încep o cursă împotriva timpului care le-a devenit ostil, a mediului care le este așișderea, împotriva propriilor principii în care acum se vede cât de mult au crezut. Încep o cursă, în ultimă instanță, cu ei înșiși, cu ai lor.
Dramaturgic vorbind, se pune la cale o evadare și se organizează spontan urmărirea celor care o încearcă. Nu ar mai fi deci loc de vorbe, ci de acțiune, nu ar mai fi loc de lungi autodivulgări prin nesfârșite perorații la capătul cărora să faci portretul unui personaj politic burghez, prin retorismul demagogic și beția de cuvinte pe care o practică; n-ar mai fi locul să construiești atmosfera unei așteptări a evenimentelor — o atmosferă țesută din umplerea fiecărei secunde cu un torent de vorbe. În noua ipostază pe care o surprindem sau ar trebui s-o surprindă acest film, ne aflăm de fapt după evenimente: un eveniment este cel istoric, concretizat prin câștigarea alegerilor de către forțele populare (eveniment care presupune deci schimbarea întregului raport de forțe); al doilea eveniment este de ordin criminal-politic și este reprezentat de atentatul neizbutit împotriva noii Adunări Naționale. Logic vorbind n-ar mai fi fost acum timpul divulgării ideilor, intențiilor și falselor principii. Timpul presează, societatea reacționează, faptele sunt cunoscute. Făptașilor nu le rămâne altceva de făcut decât să pună la cale o altă conspirație și să încerce să fugă dintr-un cadru social împotriva căruia uneltesc. Dar realizatorii, seduși parcă de incantația logoreei desfășurată de Varga, insistă asupra lecturii partiturii dramatice, se face o adevărată lecție de frazare; se oprește timpul acțiunii în favoarea parcurgerii partiturilor verbale, se impune un contra-ritm celui pe care l-ar fi solicitat conflictul dezvoltat pe alți parametri dramaturgici, singurul conflict pe care l-ar fi avansat această temă și care aci nu capătă nici o angajare dramatică, nu beneficiază de nici o surpriză, nu folosește aproape nici un suspens, de parcă n-am urmări un film de luptă, ci doar relatarea în paginile unor cărți de istorie a evenimentelor acelor ani. Ne aflăm, așadar, mai curând în fața unei lecturi dramatizate, reținută pe o peliculă color, decât în fața unei transpuneri cinematografice a unui scenariu inspirat de o pagină a istoriei noastre nu prea depărtate. Această scăpare a filmului din mâna cineastului are ca urmare o lipsă de eșafodaj dramatic, o scurgere lentă și egală a unor episoade filmate parcă piesă cu piesă și unite doar de voința realizatorului într-o peliculă destul de amorfă încă. De aici ceea ce este calitate în
Conspirația (portretizarea prin evidențierea ticurilor verbale, a tiparelor de gândire și exprimare) se transformă în defect, prin nepotrivirea la noua situație (care ar fi cerut contrapunerea unor fapte, «ideilor» și «principiilor» ce saturaseră spațiul filmului anterior).
Desigur interpreții — în această concepție pe care a păstrat-o regizorul și în noul film — și-au dat măsura talentului lor în realizarea unor personaje:
Fory Etterle își continuă cu aceeași virtuozitate evoluția în senatorul Varga;
Maria Rotaru, într-un personaj insolit, ferit de șabloane, ne oferă un chip credibil; Maria Clara Sebök transformă în noul film un personaj cam schematic în
Conspirația într-un personaj mai viu aici;
Victor Rebengiuc accentuează latura malefică a brutei amenințate, în timp ce
Ilarion Ciobanu impune, prin comisarul Roman, un om nou, care nu are nimic din schemele și șabloanele atât de des folosite în conturarea unor asemenea personaje. Dar alte personaje din acest film rămân totuși simple treceri prin fața obiectivului, fără o motivație mai amplă, fără o corelare a lor la ceea ce se întâmplă sau ar trebui să se întâmple.
Dacă la cele de mai sus adăugăm naivitatea unor momente (luăm la întâmplare, de pildă, racolarea unui pilot în vederea fugii peste graniță, o dată la o partidă de poker, a doua oară la nelipsitul bar de viziune cinematografică, în care s-ar petrece toate fărădelegile, viziune la fel de șablonardă ca însăși existența unor personaje sută la sută negative sau sută la sută pozitive), dacă la toate acestea (și încă altele) adăugăm și mai flagrant de neinspirata muzică a lui
G. Grigoriu care «comentează» într-un fel de psihologism estradistic eventualele stări pe care le-ar parcurge personajele, ne vedem siliți să constatăm că
Departe de Tipperary este destul de departe de ceea ce ne-am fi așteptat de la Manole Marcus.
