Răspunsul e foarte simplu: pentru că nu există scenarii de mare adâncime psihologică. Cel puţin până în ultimul timp eu nu le-am citit şi nu le-am văzut în filmele noastre. N-au existat scenarii care să intereseze în foarte mare măsură nici publicul, nici actorii — ci texte de minimă rezistenţă pe care noi am fost într-un fel obligaţi să le jucăm. Acum câteva luni, de exemplu, Vitanidis a intrat în producţie cu un film pentru care Irina Petrescu a fost rechemată din California. S-au construit decoruri, s-au făcut costume, s-a cheltuit o mare cantitate de muncă. Ba chiar s-a şi filmat o zi, după care filmul a fost oprit pentru că realmente scenariul era foarte, foarte slab.
Primele scenarii excelente le-am citit abia anul acesta —
Răutăciosul adolescent al lui Breban şi
Reconstituirea de
Lucian Pintilie: ambele pornesc de la fapte care în viaţa de toate zilele se numesc banale, dar care conţin esenţa ce le poate transfigura în momente artistice. Am aflat că scenariul lui Breban se află de trei ani în studio. Poate mai există şi altele în aceeaşi situaţie.
Avem cu toţii puţină experienţă în cinema, pentru că n-am avut, practic, cu cine să învăţăm nişte lucruri specifice filmului. Eu am făcut vreo patru filme, dintre care trei nu mi-au oferit nicio satisfacţie. În ultimă instanţă, actorul oricât de bun ar fi el, nu poate face nimic în lipsa unei partituri.
Mă interesează teatruI în mod special, pentru că acolo se învaţă mai multă meserie: joci pe texte mari şi lucrezi cu personalităţi regizorale diverse.
Lipsa scenariilor — acesta e, repet, defectul principal, fără să intrăm în deficienţele de organizare ale studioului Buftea care pe mine mă depăşesc. Uneori, în teatru, se poate realiza un spectacol bun în ciuda unui text slab: Penciulescu a creat un spectacol excelent dintr-o piesă slabă «Oricât ar părea de ciudat» — dar aceasta e excepţia care confirmă regula. Marea majoritate a pieselor şi filmelor de actualitate sunt la nivelul cel mai de jos. Se pot da, din păcate, destule exemple de piese care au căzut după 5-6 spectacole, destule exemple de filme de care vorbeşti cu durere gîndindu-te la pierderile pe care le reprezintă în bani şi efort. Credeţi că toate aceste filme de aşa zisă actualitate reprezintă un pas înainte în cinema? Mie mi se pare că nu.
Această falsă necesitate a îndeplinirii unui plan de lucrări actuale trebuie ocolită pentru că duce în majoritatea cazurilor la mediocrităţi, după cum şi lipsa de obiectivitate şi de curaj nu poate genera filme mari. Ceea ce ne interesează nu sunt piesele şi scenariile al căror singur merit e că sunt încrustate în eveniment, ci cele care reprezintă momentul şi de aceea îl depăşesc, capătă o existenţă permanentă şi sunt pline de viaţă la modul absolut. Aşa mi se pare personajul lui Sorescu, lona şi, repet, scenariile lui Breban şi Pintilie. În altă ordine de idei, de ce dispreţuim marile noastre valori culturale? De ce n-am face filme şi după piesele lui Camil Petrescu, după romanele lui? Îmi dau seama că există foarte multe lucruri care s-ar putea ecraniza şi aş îndrăzni să sugerez organizarea unui concurs pentru adaptări. Cu ocazia aceasta am putea descoperi şi stimula talente într-o meserie nouă la noi.
