Se poate debuta palid. Se poate debuta strălucitor. Se poate debuta cu „surle şi trâmbiţe”. Se poate debuta, cum spunem atunci când nu mai ştim cum să spunem, „promiţător”. Dacă ar fi să spun cum debutează
Timotei Ursu, aş spune că o face cu calm şi cumpătare.
Decolarea sa nu ia ochii, nu tulbură minţile, nu face valuri cât casa, ci pluteşte lin — pluteşte este, cred, cuvântul — şi cuminte peste ambiţiile, furiile, aşteptările, nerăbdările noastre de a rupe inima târgului.
Decolarea pare preocupat numai de actul plutirii, preocupare dreaptă şi îndreptăţită, dacă ne gândim că ea, plutirea, înseamnă în primul rând să învingi rezistenţa aerului... Atâta cuminţenie şi calm şi cumpătare s-ar putea să irite la un film de debut.
Dar ce ne facem dacă neastâmpărul, impetuozitatea, necuminţenia nu fac parte din temperamentul acelui „debutant”? Ce ne facem dacă tonul lui firesc e şoapta şi nu ţipătul? Ce ne facem, mai ales dacă, deşi la primul film, el nu mai e un copilandru, ci un om matur. Ce facem dacă nici colaboratorii săi — scenaristul
Constantin Stoiciu, operatorul Ştefan Horvath, Mihai Narti (căci şi el semnează, unele imagini ale filmului), compozitorul
Tiberiu Olah, scenograful Radu Călinescu — nu sunt proaspăt picaţi din cer în cinematografie? Ce ne facem, deci, dacă un film de debut se întâmplă să aparţină unor oameni maturi — nişte maturi tineri, e drept, dar maturi? Cred că într-o asemenea situaţie, tot ce ne rămâne de făcut e să judecăm filmul, în sine. Fără părtinire, dar şi fără nervii pe care-i creează de obicei aşteptările prea îndelungate.
Decolarea e un film potolit, făcut din situaţii ştiute — atât de ştiute încât ni se par banale; din probleme de fiecare zi — atât de „de fiecare zi”, încât ni se pare că nici nu mai sunt probleme. Un tânăr „de viitor” pus să trăiască un prezent modest, acceptându-l şi împotrivindu-i-se în egală măsură. Un tânăr care poartă în el dorinţa împlinirii, la un loc cu teama de ratare — tema permanentă a scenariilor lui Stoiciu, obsesia lui aproape — un tânăr visând la bastonul de mareşal, dar ratând exact momentul de a-I cuceri. Un fel de căpitan Zangra din cântecul lui Brel, care aşteaptă o viaţă inamicul, să-I facă erou şi părăseşte fortăreaţa cu o secundă înainte de sosirea lui.
Emil Hossu face din acest erou−neerou nu un răzvrătit feroce ci, aşa cum i se şi spune în film, un „mânz”, grăbit spre potou, dar neştiind exact unde se află; conştient de rasa lui, dar neînţelegând că nu-i copt încă pentru marea competiţie; îngrijorat să nu ajungă o mârţoagă, dar necunoscând încă prea bine ce înseamnă a fi o mârţoagă. Nerăbdarea lui e copilăroasă, neînţelegerea celorlalţi nedreaptă, nedreaptă este şi propria lui neînţelegere faţă de ei, nonconformismul lui seamănă cu un altfel de conformism. Toate datele personajului trimiteau la un interpret numit
Dan Nuţu. Dar cred că Timotei Ursu a ales mai bine. Neliniştea lui Nuţu ar fi fost prea violentă pentru acest personaj. Prea mare, prea cosmică. Neliniştea lui Hossu e mai pământeană — şi mai vulnerabilă; teribilismul lui e plin de farmec, răzvrătirea fragilă, iar aerul acela de copilărie neterminată, o copilărie care cere inconştient protecţie, completează exact trăsăturile acestui personaj... Protecţia aceea i-o oferă comandantul Barcan (interpretat de
Liviu Ciulei cu o subtilitate rară si cu o vădită plăcere), dar ea se izbeşte de neînţelegerea „mânzului” şi această neînţelegere dă relaţiei lor o autenticitate care se răsfrânge asupra întregului film.
Încetul cu încetul — poate prea cu încetul — cei doi devin un fel de substanţă chimică de măsurat PH-ul existenţei umane la polii opuşi: lipsa de înţelegere şi de experienţă, şi maxima, suprema înţelegere, a deosebirii dintre ceea ce vrem şi ceea ce se poate. Revelatorul, sub acţiunea căruia se developează imaginea unor posibile existenţe — posibile şi reale — existenţe de oameni care zboară pe „tărăboanţe” şi nu pe supersonice. Ele sunt înregistrate cu discreţie, cu pudoare aproape, şi arătate nouă ca din întâmplare: un chef la restaurant; o scenă „de fiecare zi” în biroul dispecerilor, unde se joacă chibrituri sau cărţi; o altă scenă în văzduh, acolo unde tânărul Bentu crede cu ardoare că-i e locul; o scenă de dragoste, despărţirea banală de îndrăgostiţi care nu s-au găsit decât pe jumătate... Datele personajelor ne sunt furnizate alb, tot ca din întâmplare: Barcan nu mai poate zbura pentru că e bolnav de inimă... soţia lui aşteaptă un copil; Valentina (excelenta Valentina creată de
Monica Ghiuţă) poartă în ea complexul femeil ne-frumoase, dar şi teama sau conştiinţa că împlinirea ei nu poate fi în dragoste, dar şi speranta că poate totuşi... şi toate astea ne sunt comunicate o dată într-o replică: „Şi nici măcar nu eram o femeie frumoasă”. Doctorul (
George Motoi, prezenţă sobră — altfel sobră decât în
Serata) îşi dezvăluie conştiinţa ratării într-o frază seacă: „A fost o situaţie, a trebuit să renunţ..." Filimon (Gheorghe Nuţescu) trăieşte, evident conştient, din glorii apuse, dar acceptă cu plăcere ecoul lor venit din glumele colegilor... Fata de la bar vinde Snagov numai piloţilor, dar nu celor care nu se ocupă de ea, etc., etc. Nimic violent, nimic răcnit în acest film făcut din înţelegere şi liniştea care vine odată cu ea. Fidelă acestei atmosfere, imaginea se desfăşoară în tonuri de gri: gri alburiu, gri strălucitor, gri de acoperişuri şi caldarâmuri de oraş de provincie, gri de nori, gri de ploaie. Până în ultimul sfert de oră, filmul e calm şi egal cu el însuşi, în ton, în replică, în culoare. Nota violentă pătrunde în el odată cu secvenţa inundaţiilor, pătrunde spectaculos, brutal, rupând aproape filmul, dar imediat făcând corp comun cu el, cu tot ce s-a întâmplat până atunci. E ca o trecere din registrul dramatic în cel tragic. Cenuşiul existenţei iese din el însuşi şi arde, negru, în acele imagini ale oamenilor care privesc ceasul din turnul cetăţii Sighişoara, apele se tulbură la propriu şi la figurat, în film dar şi în noi, pentru că în acele ultime 15 minute, se reconstituie un adevăr pe care-I ştim dar îl uităm mereu: avem nevoie, se pare, de un cutremur pentru ca să înţelegem importanţa şi gravitălea existenţei noastre chiar mărunte, chiar de zburători pe „tărăboanţe”. Avem nevoie, se pare, de o spaimă mare, pentru ca să restabilim proporţiile, pentru ca să punem la locul lor exact spaimele de tot felul.
Poate de aceea, poate pentru că ceea ce se întâmplase înainte operase în noi toţi un şoc, greu de depăşit, moartea lui Barcan cade puţin în gol, trăgând după ea şi filmul. Nu ştiu — şi nu e treaba mea să ştiu cum s-ar fi putut sfârşi
Decolarea. Dar finalul acela cu lacrimi pe obraz (singura imagine neizbutită a lui Emil Hossu, excelent până în acel moment) mută filmul de pe planul discreţiei pe acel al demonstraţiei cu orice preţ, îl coboară din adevărul-adevărat într-un adevăr posibil, e drept, dar cu un uşor iz de morală fabricată. Şi e păcat, pentru că lucrul cel mai preţios în acest
Decolarea era tocmai adevărul. Chiar dacă nu cosmic, ci doar de toate zilele. Chiar dacă nu zbânâitor, ci şoptit. Chiar dacă nu arzând vâlvătaie, ci mocnit sub cenuşă. Chiar dacă nu, sau poate tocmai d-aia.
Şi cu asta nu încerc o pledoarie pentru temperaturile moderate, pentru „călduţ”, ci doar o pledoarie pentru luciditate.
Exact aşa cum mi se pare mie că face şi filmul.