Un hangar pentru o trotinetă
Cu filmul acesta, dincolo de introducere şi poeme în proză, lucrurile se petrec aşa: un tânăr pilot care se vede la manşa unui jet de linie, despicând văzduhurile la înălţimi de kilometri, cu viteze care lasă sunetul mai prejos şi pe distanţe care ar însemna salturi peste continente, este dintr-odată trezit din euforie prin destinarea lui unor misiuni de interes „mai terestru”, aviaţia utilitară. Şi visurile care aţâţau o imaginaţie mai înfierbântată precum şi un caracter care ar fi avut nevoie de alte dimensiuni pentru a începe, eventual, să fie mulţumit cu sine şi de sine încep să aţâţe temperamentul şi comportamentul. Aşa începe să-şi arate năravul tânărul pilot, erou al filmului de care ne ocupăm. Cei din jur sunt înţelegători, el nu. I se dă un avion sanitar, el vrea un helicopter, Alouette III; i se recomandă să zboare sub p!afon, el vrea peste. E trimis la Club el vrea la Bucureşti. Şi într-o zi şi pleacă, iar ca această plecare să aibă urrnări dramatice, filmul de ficţiune nu mai are mare lucru de spus, se dă în lături şi face loc documentarului care introduce o mare dramă fără cuvinte, zguduitoare prin proporţii, pilduitoare prin comportamentul în mijlocul tragediei calamităţilor naţionale din 1970 a unor oameni adevăraţi. Ai spune că e cam mare tragedia reală, pentru ca ea să rămână doar un prilej de a fi o lecţie pentru un tânăr neastâmpărat a cărui umilă dovadă de înţelegere se traduce printr-o lacrimă la căpătâiul fostului comandant, decedat în locul său la datorie.
Şi iată de la bun început o constatare privind caracterul artificial al naraţiunii cinematografice, care încearcă să pună alături o realitate dramatică cu o întâmplare imaginată, prea puţin dramatică aceasta, prea mică pentru un cadru dramatic atât de mare. Realmente ai sentimentul aici că se ia un hangar pentru a se găzdui în el o trotinetă.
Personajele reale şi anonime ale documentarului, filmate în timpul inundaţiilor şi folosite în parte aici, au proporţii aproape de mit. Imensa lor tăcere şi durere, comportamentul lor nespectaculos fără gesturi de paradă, fără emfază, dar vibrant în adâncimea lui, contrastează cu aproape tot ce se întâmplă în partea de ficţiune a filmului, contrastează cu personajele sărace şi inexpresive ale ficţiunii. Se va spune că s-a scontat pe asta. S-a scontat pentru ce? Pentru a se vedea că ficţiunea este incapabilă să reţină dimensiunile unei drame reale, poate? Nimic nu mi se pare mai nepotrivit decât a suplini inconsistenţa unui conflict imaginar prin invocarea unei realităţi, o, vai, atât de consistentă şi pilduitoare. Oare inundaţiile, calamităţile naturale din acel an de pomină (care au cunoscut o atitudine cu mult mai evlavioasă, mai sinceră şi mai emoţionantă în filmul altor debutanţi,
Piţa şi
Veroiu) nu puteau inspira un film pe măsura acestei tragedii naţionale? Şi n-ar fi putut deveni ele mai mult decât un element de coloratura dramatică într-un film de o altă anvergură şi destinaţie educativă? Oare dezbaterea de actualitate nu se poate prinde de chingile faptului nesemnificativ sau puţin semnificativ, care alt merit nu are decât că este corect expus şi altă încărcatură nu are decât pe aceea a unei armături care să ia ochiu!? Oare omul contemporan de cum are o problemă pusă în dezbatere Ie şterge pe toate celelalte din conştiinţa sa şi trăieşte cum ar zice Marcuse unidimensional? Oare e deajuns o distribuţie (
Liviu Ciulei şi
Emanoil Petruţ sunt mari actori şi simpla lor apariţie în cadru sensibilizează întreaga situaţie dramatică), dar e deajuns să chemi asemenea actori pentru ca să se şi creeze, să se şi producă o naraţiune dramatică de amploare şi credibilitate? (
Mircea Alexandrescu)
Un film lucid despre ratare?
O cronică strălucitor scrisă pentru un film palid. Se poate şi aşa. Dar nu-l servim pe autor, care-şi va găsi justificarea unor „cuminţenii” înainte de termen. De ce să ne ascundcm după deget? Nu înţelept, conformist mi se pare filmul. Realism? Ar fi poate un realism, dar un realism confortabil, de ambianţă (firescuI scenelor de pe aeroport, cheful foarte ardelenesc, accentele sincere din jocul lui
Hossu). Situaţiile însă... sunt cele clasic artificiale din filmele româneşti, tunete şi fulgere la despărţirea îndrăgostiţilor, „convertirea” fiului rătăcitor şi întoarcerea lui în plină dramă, după moartea lui Barcan, la helicopterul pe care, în sfârşit, îl pilotează, dar în ce condiţii... Trebuie să se abată peste noi cataclisme ca să învăţam să trăim? Se poate şi asta, dar dacă se vroia fidel debutului neerealist al filmului şi temperamentului său „potolit”, regizorul n-ar fi trebuit să dea buzna la natura-mamă, e drept, generoasă, dar nefunctional dramatică în cazul acesta. Nu cutremure oricum patetice, ci tremurul acela interior ne-ar fi convins mai tare (şi nu în virtutea unui temperament „focos”).
Un film lucid despre teama de ratare? Teamă, am observat, luciditate, însă... (
Alice Mănoiu)
