...) Într-o altă cronică, aci, am vorbit despre o surpriză a stagiunii, de filmul Decolarea, făcut de un debutant, proaspăt ieșit din Institut: Timotei Ursu. A fost meritul lui, dar și al Institutului, al regizorilor noștri mai vârstnici, care i-au fost lui Ursu profesori, niște profesori care, ei, nu avuseseră profesori, ci se formaseră singuri,numai din văzute, citite și ghicite.
Acest film merită multe pagini de analiză. Între altele, el izbutește o operație nouă de estetică cinematografică. Reușește să fotografieze viitorul. În anii '20, Fernand Léger (și subsemnatul) spuneam că cinematograful poate „fotografia gândul”. Tot cam pe atunci, Eisenstein ne spunea că cineastul poate „fotografia cauzalitatea”. Timotei Ursu fotografiază viitorul. Asta nu consistă din flash-uri reprezentând presupuneri despre ceea ce s-ar putea întâmpla în viitor. Nu sunt simple ipoteze, ci ipoteze real îndeplinite, întâmplate. Filmul se sfârșește așa: un june pilot de elicopter dezertează. Survin cunoscutele inundații. Se cere ajutorul elicopterului. Dar elicopterul era acum fără pilot. Șeful centrului de aviație se vede nevoit să piloteze el aparatul. Omul suferă de inimă. Are un infarct și moare. Înainte de a se înălța cu elicopterul, lasă un raport prin care declară că el, șeful, îl învoise, legal, pe dezertor să plece la București.
Acestea-s faptele. Dar nu există pe lume fapte nude. Ele au o semnificație, uneori chiar mai multe, unele exacte, altele false, uneori mai multe din ele egal de (sau inegal) adevărate. În filmul nostru, trei personaje (sau grupe de personaje) dau trei interpretări acelorași fapte. Interpretări diferite, ba chiar opuse, dar toate trei mai mult sau mai puțin juste. Sunt efectele viitoare ale faptelor. Nu sunt simple ipoteze, care se vor realiza sau nu. Sunt, tustrele, fapte deja realizate. Căci și opiniile (concepute și declarate) sunt fapte. Cele trei opinii există, funcționează, și sunt niște viitoruri efective, ale faptelor de sfârșit de film.
Cu această ocazie vreau să mai atrag atenția și asupra unei mentalități care face mult rău filmului românesc. Cineva zicea că eu sunt un om ingenios care mă amuz să găsesc tot soiul de calități la filme net mediocre. Da. Recunosc. Sunt foarte prețioase giuvaerurile pe care le putem totuși pescui chiar și din filme proaste. Iar când asemenea perle sunt multe, mai avem oare dreptul să spunem că filmul este prost? Numai studiind asemenea momente de frumusețe devii cineast. Asta o știu cineaștii noștri, noi și vechi, al căror bilanț, pe anul acesta, marchează mai degrabă un progres.