Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Decolarea (1)


     Avem mai multe motive de satisfacție după recenta premieră a Studiourilor „București”, Decolarea. Este un film de actualitate, un film despre tineri și (cu precădere) pentru tineri, un film care-și propune să vorbească despre chipul spiritual al omului contemporan, despre „lecțiile vieții”, despre confruntarea aspirațiilor și idealurilor cu realitatea, despre simțul răspunderii și despre simțul datoriei, despre adevărata împlinire umană. Este un film al unui regizor tânăr, o „decolare” cinematografică promițătoare, care încearcă să cuprindă în obiectiv gândurile unei generații care este, deopotrivă, generația scenaristului (Constantin Stoiciu), a regizorului (Timotei Ursu) și a principalului personaj al conflictului, pilotul Paul Bentu (interpretat de Emil Hossu). Este, în sfârșit, filmul unor dramatice întrebări și neliniști, filmul unei edificatoare deveniri morale.
     Povestea tânărului pilot Paul Bentu are datele unei experiențe de viață cu reale capacități de generalizare. Un tânăr absolvent al școlii superioare de zbor, excelent pregătit profesional, „șef de promoție”, este repartizat, pentru cei doi ani de stagiatură, într-o unitate clujeană a aviației utilitare. Tânărul care visa pilotări spectaculoase în înaltul cerului, acolo, dincolo de norii cei de toate zilele, spre soarele descătușat de cețuri, tânărul care visa zboruri temerare cu viteze supersonice, se vede pus în postura unui banal și deloc poetic „birjar al aerului”, la dispoziția Aviasan-ului, cu îndatorirea de a transporta bolnavi, sau medicamente, dintr-un loc în altul, pe aparate de zbor demodate și uzate, care compromit parcă însăși ideea de zbor. În concepția lui Paul Bentu (și nu numai în accepția lui) poezia se transformă în proză. Și „proza” aceasta, a unei existențe stereotipe, fără nici o aparență spectaculoasă, îi profilează eroului spectrul ratării, îl determină pe acesta să privească cotidianul doar ca o punte spre un „mâine” ipotetic. Pentru Paul, soarele apare, acolo la Cluj, doar duminca, și se numește Valentina... Eforturile comandantului Liviu Barcan, de a-i insufla tânărului pilot un mod de a gândi mai realist, mai puțin egoist, mai adaptat cerințelor vieții, par zadarnice. Paul Bentu își continuă existența sa rudimentară, vlăguită de sens și de pasiune, nu pregetă să sacrifice, egoist, fericirea altora pe altarul și în apărarea „micii sale fericiri”, și va profita de primul prilej pentru a evada: va evada, întâi, „în sus”, zburând dincolo de nori, în căutarea soarelui, dar săvârșind astfel un flagrant act de indisciplină profesională, și apoi va evada „în jos”, va dezerta, laș, de la datorie, tocmai într-un moment de grea cumpănă. Lecția i-o va oferi însăși viața. Pretul lașității sale, însă, va fi deosebit de scump...
     Ar fi de remarcat, în primul rând, consecvența cu care Constantin Stoiciu își propune să înfățișeze și să dezbată, în scenariile sale, problematica actualității. Drumul scenaristului este elocvent: Diminețile unui băiat cuminte, Apoi s-a născut legenda, scenariul de televiziune Vilegiatura (toate, filme regizate de Andrel Blaier) și acum Decolarea. Putem descifra ușor, în evoluția scriitorului, o înțelegere progresivă a necesităților tematico-estetice ale filmului, o fericită „cinematografizare” a scrisului său pentru ecran. Faptul este evident în Decolarea, de la însăși problema abordată (o temă cu reale virtuți etice, și cu „adresă” neconfecționată), până la modul inspirat și dezinvolt de conducere a subiectului spre deznodământ, fără „literaturizări” forțate, prin personaje (în majoritate) consistente, cu replici vii, care denotă nu numai o experientă prolifică în cunoașterea realității, ci și un acut simț reportericesc al observației de viață. Poate că demonstrația etică pe care o propune scenaristul nu a insistat suficient asupra unui filon principal: acela al influenței morale pe care o exercită, asupra eroului, comandantul Barcan. Modificarea spirituală a lui Bentu, „momentul adevărului”, se produce în condițiile unor evenimente-limită (inundațiile din primăvara anului trecut); efectele generosului exemplu moral în conștiința personajului central al dramei sunt mai mult sugerate. Dar sunt. Astfel încât scenariul (chiar dacă nu duce până la capăt investigația psihologică) are certe finalități etice, și oferă premise prielnice, veridice, filmului.
     Regizorul Timotei Ursu, aflat la primul său lung-metraj artistic, a știut să valorifice acest avantaj (destul de rar în cinematograful românesc) al unui scenariu capabil să transmită, printr-un subiect tensionat, fiorul actualității. Debutul tânărului regizor echivalează cu o certitudine. Atent la rosturile esențiale ale fiecărui personaj în conflict, Timotei Ursu a conferit narațiunii o desfășurare cinematogratică atractivă, nu lipsită de suspense și de încărcătură emoțională. Cadrele filmului, de cele mai multe ori, sunt oprite („tăiate”) la timp, înainte de a face loc acelui descriptivism factice — și firește, irevelant — care a minat adesea, din interior, atâtea pelicule românești. Există o anume sobrietate a expresiei cinematografice, care răspunde eficient tonalităților grave ale subiectului, fără ca această sobrietate, să eșueze în arid. Dimpotrivă, regizorul se pricepe să ferească pelicula de „aterizări forțate”, punctând acțiunea, din loc în loc, cu „semnale luminoase” (o insistență programatică asupra unui prim-plan, un stop-cadru cu valoare de „memento”, anumite „unghiuri subiective” ale personajelor, câte o filmare aeriană voit spectaculoasă) prielnice zborului lin al filmului spre spectator. Da, cum spuneam, filmul reprezintă, pentru regizor, o „decolare” promițătoare. Aceasta nu înseamnă că lipsesc „golurile de aer” (unele, menționate, sunt ale scenariului, altele — aș aminti doar episodul contrapuctic ratat cu „fata din Sighișoara”, câteva acorduri false în „rezolvarea” scenelor de dragoste, anumite asociații inabile de montaj spre sfârșitul peliculei — sunt ale regiei), dar filmul, în ansamblu, se urmărește cu real interes. L-a ajutat, desigur, pe regizor, experiența operatoricească complexă a lui Ștefan Horvath (excelent profesionist al imaginii), autorul unor cadre inspirate și frumoase, dar nu frumoase în sine, ci de o „plasticitate eficientă” pentru conturarea atmosferei dramatice și afective a filmului, (a mai colaborat la film și operatrorul Mihai Narti). După câteva excelente partituri de film (printre care, la loc de frunte, cea pentru Mihai Viteazul), compozitorul Tiberiu Olah a creat, de data aceasta, doar o muzică bună. Notabilă contribuția decoratorului, arh. Radu Călinescu.
     Decolarea beneficiază — pe lângă câțiva buni interpreți ai rolurilor episodice precum George Mottoi, Constantin Guriță, Gheorghe Nuțescu, Nicolae Mavrodin — de un trio actoricesc de zile mari. Încă de la primul ei rol pe ecran, Monica Ghiuță a făcut dovada unor aptitudini cinematografice ieșite din comun pe care ne-am simțit datori să le semnalăm ca atare. Acum, în rolul Valentinei (pierdut, din păcate, pe drum de către scenarist), actrița confirmă, se confirmă, și se depășește. Prezența ei în cadru este, mereu, dublată de o revelatoare participare afectivă, personajul Valentinei impune prin autenticitate tocmai pentru că actrița are un deosebit simț al nuanțelor în caracterizarea psihologică, cuprinzând o gamă foarte diversă (mai diversă decât „litera” scenariului) de stări sufletești. Element uman de echilibru, de pondere, a dramei, comandantul Liviu Barcan este interpretat cu bine știuta sa discreție în exteriorizare și cu la fel de cunoscuta sa capacitate de interiorizare, de către Liviu Ciulei, pe care ne-am bucurat să-l întâlnim în acest film cu și despre tineri. Revelația, marea revelație a Decolării, o constituie Emil Hossu, interpretul lui Paul Bentu. În rolurile sale anterioare (roluri mici, fără „respirație”), actorul a trecut mai mult sau mai puțin neobservat. Aici, în filmul lui Timotei Ursu, Emil Hossu creează cu dezinvoltură, degajat, un personaj foarte adevărat, în a cărui existență credem, credem fără nici o ezitare, pentru că actorul ne întâmpină cu un firesc captivant și dezarmant. Decolarea, acest film tineresc străbătut de note grave, are și meritul de a fi impus, în primul eșalon al actorilor noștri de film, numele lui Emil Hossu
 
 
(Contemporanul, 17 decembrie 1971)

Tags: calin caliman, cronica de film, decolarea, timotei ursu

Comments: