Mai apropiat teatrului nostru clasic — Delavrancea, Davilla, Negruzzi, Camil Petrescu — decât literaturii, (cu o tradiţie mult mai bogată), filmul românesc — după părerea mea — e irigat de două mari râuri: tematic, domină sursa istorică; stilistic, fervoarea romantică. Şi
Dacii, şi
Mihai Viteazul (
Sergiu Nicolaescu), şi
Setea ori
Golgota (
Mircea Drăgan), şi
Pădurea spânzuraţilor (
Liviu Ciulei), şi
Duminică la ora 6 (
Lucian Pintilie),
Tudor (
Lucian Bratu), ori
Străinul lui
Mihai lacob,
Răscoala lui
Mircea Mureşan,
La patru paşi de infinit al lui
Francisc Munteanu — istorie mai îndepărtată ori mai recentă — sunt realităţi transfigurate de admiraţia, entuziasmul, fiorul aproape adolescentin al cineastului rapsod. Chiar dacă romantismul evocării e cenzurat la unii de luciditatea analitică, la alţii de rigoarea ambianţelor, de spectacolul ideilor ori de atracţia epică, proiecţia lor spre viitor, către idealul major ce fertilizează sacrificiul eroic, îi înscrie pe toţi în plutonul visătorilor optimişti ai literaturii noastre romantice. Oricât de tragice, uneori sumbre chiar, sunt filele de istorie răsfoite, nota lor dominantă este stenică, specifică sensibilităţii şi inteligenţei poporului ce a dat Bobâlna şi Mioriţa, Câmpia Libertăţii şi Cimitirul vesel de la Săpânţa. E o experienţă străveche ce se cheamă durere depăşită, transformată în dor, adică în chemare, mistuire vitală, suferinţă înnobilată, ca «Masa tăcerii» sau autoportretul lui Luchian.
leri şi mâine
Visarea la noi, romantismul e treaz ca durerea, îndreptat spre acţiune. Poeziile «ruinilor» sunt îndemnuri la luptă, înfrângerea e răgaz pentru meditaţie, resporită bărbăţie. Genul istoric al cinematografului românesc se adapă din această tradiţie şi dacă putem vorbi de o tendinţă de afirmare a caracterului naţional în arta a şaptea, de afirmare a unui romantism specific românesc, desigur de aici vom porni. Vom porni de la un moment care se cheamă sacrificarea fiului lui Decebal pe vârf de munte, sub privirile vulturului-tată, dominându-şi durererea, ori din altul: primirea solilor Romei — metaforă înţeleaptă şi mândră cu care ne avertizăm duşmanul, ca în «Scrisoarea a treia», să nu cuteze să ne calce pământul sau de la o altă secvenţă ce sugerează poetic replica vieţii dată morţii: ultimul prânz al lui Bologa într-un univers claustrat vegheat de llona într-o tăcere în care presimţi licărul blând din cununa de stele a ciobanului mioritic şi bocetul devenit cântec al Mariei Tănase. Există apoi strigătul disperării înăbuşite, dar nu în resemnare, ci in lucidă angajare, al fetei din
La patru paşi de infinit ce-şi pierde iubitul şi acolo sus, pe scara-golgotă, înţelege că trebuie să-i continue lupta. Există tânărul ilegalist a cărui privire depăşeşte suferinţa logodnicei ucisă sub ochii lui (
Duminică la ora 6), într-o ură convertită în act eroic. Exista «canarul» visând căldura unui cămin în timp ce îngheaţă în sonda părăsită, aşteptându-şi tovarăşul de legătură (
Canarul şi viscolul). Şi cam atât. Puţin, dar romantismul răsună aici major. Clipele patetice sunt reale, fervoarea juvenilă vorbeşte o limbă artistică matură, angajările nu sunt formale.
Mai firave sunt prospecţiile erei noastre. Batem stângaci la «porţile pâmântului» şi ele nu se deschid ori lasă doar, accidental, să întrezărim minereul. Geologii noştri n-au curaj, ori poate sunt prea grăbiţi, părăsesc solul înainte de a-i smulge secretul. Chiar când există experienţe interesante, probe de teren concludente, fertile, nu forăm până la capăt, ci ne rătăcim în zone nesigure, descoperim alte Americi şi ne mirăm că nu mai găsim de cumpărat indulgenţe de la marele judecător, publicul.
Repere pierdute
Despre
Desfăşurarea s-a vorbit ades ca despre o culme a portretisticii psihologice, încă nerepetate în cinematograful nostru de analiză. Secretul era poate valoarea nuvelei lui
Marin Preda, interpretarea de un firesc tulburător a lui
Colea Răutu, sau ştiinţa detaliului psihologic a Iui
Paul Călinescu? Eu zic că toate la un Ioc, coincidenţe fericite, unghiuri convergente, într-un focar de umanitate demnă, de ingenuitate înţeleaptă, fulger de înţelegere a omului nou întrezărit într-o secvenţă, o simplă secvenţă despre care poţi vorbi apoi ani în şir: zâmbetul uşor, stingher şi mândru totodată, şcolăresc, cu care Colea Răutu priveşte peste umăr, aşa, ca sa fie văzut de tot satul, când îşi semnează certificatul de căsătorie cu ziua de mâine. Asta doar cinematograful, într-o sinteză fericită, poate realiza: trecutul, prezentul şi viitorul într-o singură privire. Ori într-un singur detaliu; o peniţă ce scârţâie «emoţionată», într-o respiraţie a satului întreg ce urmăreşte încordat scena, o clipă de nemurire, adică de istorie împlinită sub ochii noştri.
Erupţia lui Ciulei realizase alt miracol, ca înflorirea toiagului lui Lohengrin — încununarea credinţei şi trudei neobosite: erupţia sondei, acolo, în pustiul ce mirosea a moarte prin scepticism, prin resemnare. Închid ochii şi văd, aud încă, picătura aceea de petrol din filmul lui Ciulei, ce se scurge, stingheră, în solul de o ariditate cosmică şi când, după ani, în faţa televizorului am alunecat înfiorată cu ochii pe Marea Liniştii şi am intrat în conul acela de lumină a lunii atinsă de primul pământean, mie, «terenul» îmi era familiar, de la Ciulei-citire. Simţeam încă în nări praful «stelar» de la Berca filmată — paradoxal — cu atâta carnală plasticitate de
Gore lonescu în
Erupţia. Revărsarea petrolului după încordarea efortului, a voinţei ce învinsese inerţia, comoditatea, era cu adevărat euforică, scenă catharsis, după tensiuni acumulate nu prin descoperiri de crime judiciare, ci de crime morale, în cazul că acel inginer — i-am uitat numele, dar îi reţin bine chipul — ar fi capitulat în faţa greutăţilor multiple. Din nou la lumina unui fulger cinematografic, prin noroi, ţiţei şi sudoare, am întrezărit chipul istoriei, aI omului nou, al romantismului zilelor noastre.
Şi apoi a fost
Subteranul. Petrolul se revarsă din nou, de data asta irosit într-un incendiu ce avea doi răspunzători: un cutezător încăpăţânat ce greşise pentru că se ambiţionase să viseze de unul singur, şi un altul, un om înţelept ce mizase pe visul tânărului, şi iarăşi greşise. Deci
Subteranul era istoria unui eşec, ancheta unei aventuri păguboase. Avem oare dreptul — moral — să greşim, iată dilema! Conflictul puternic al unui film, foraj adânc de conştiinţe, de responsabilităţi. Concluzia era… — dar ce concluzii sunt infailibile, date o dată pentru totdeauna? Întrebarea însă, majoră, vitală pentru o epocă a îndrăznelilor, a viselor măsurate în logaritmi, a cutezanţelor calculate la sincrofazotroane, a anticipaţiilor riscate ce-şi leapădă, treptat, pieile de fantasmagorii, devenind balauri înhămaţi la carul ştiinţei — întrebarea Cavalerului-inginer din filmul lui
Calotescu, mai stăruie, după ani, neliniştitoare. Dreptul de a îndrăzni. Fără asta suntem pierduţi, mumificaţi înainte de a fi respirat azurul... învinşi prin forfait, înainte de a fi dat lupta, ca eroina tulburătoarei
Gioconde fără surâs a
Malvinei Urşianu. Victorioasa chimistă e de fapt o înfrântă, pentru că, temându-se să înfrunte misteriosul necunoscut omenesc, a preferat concreteţea, echilibrul, comoditatea terenului ştiinţific. A descoperit secretul alchimiilor moderne, dar castelul de crom şi nichel cucerit i-a devenit somptus cavou în care-şi plânge însingurarea. Un fior cosmic, ca în capsula cosmonautului din
Odiseea spaţiului, scăpat de gravitaţia umană, rătăcind singur într-un univers rece, ostil, dezagregant, simţi parcă străbătând imaginile acestei meditaţii moderne despre singurătate, ce se cheamă
Gioconda fără surâs. E păcat că nu ne-am oprit la vreme mai mult asupra acestui temerar colocviu despre omul modern şi prejudecăţile lui sinucigaşe... Ce materie primă pentru visarea cu ochii închişi şi pentru primejdia mortală care se cheamă refuzul luptei cu necunoscutul din tine, din laşa luciditate ce ar vrea — chipurile — să te scape de suferinţă prin asceză, mortificare.
Zbor sub plafon
Atâta timp cât sufăr înseamnă că trăiesc, şi orice înfrângere mă face tot mai invulnerabil, adică mai apt să primesc suferinţa, s-o înfrunt, s-o domin, i-aş şopti eroului meu romantic obosit — poate — să mai lupte cu ceilalţi, cu el însuşi, hotărât să se retragă, confortabil, într-o lume sterilizată de sentimente, unde «e pace, nu-i suspin», ca în anticipaţia apocaliptică a lui Huxley. Dar unde-I mai găsesc în filmele noastre mai noi pe acest neliniştit romantic ce a obosit sau, dimpotrivă, n-a încetat încă să se mai bată cu morile de vânt?
E poate acest tânăr pilot din
Decolarea lui
Timotei Ursu, ce arde de dorinţa înălţimilor, dispreţuind şesurile nivelatoare ale realităţilor obişnuite? Da, poate, ar fi o sugestie de discuţie în acest film, un personaj conflictual, dacă drama lui (care ar fi putut fi mai interesantă decât acea superficialitate cam monotonă pe pământ şi prea uşoară desprindere romanţioasă în aer, deasupra «plafonului») n-ar fi fost rezolvată exterior conflictului prin intervenţia unui cataclism cosmic, inundaţia şi moartea prietenului bine-sfătuitor. Vedeţi, aici, «angajarea» tânărului mi se pare o remuşcare — la o adică trecătoare — şi nu o transformare radicală, o schimbare fundamentală de optică asupra vieţii. Participarea lui la marea acţiune de eroism, de solidaritate, e ilustrativă, în câteva scene, în care-I vedem asistând, nu trăind, efectiv, drama, neintegrându-se conştient momentului, ca să-I poată depăşi apoi prin înţelegere, suferinţă, maturizare. Miracolul nu s-a produs şi tânărul nou, romanticul lucid sau, mai degrabă, scepticul ajuns romantic, adolescentul devenit bărbat prin asumarea răspunderii, istoriei, n-a decolat fericit sub ochii noştri!
A fost, cum se spune, o falsă plecare.
Rămânem, rămânem încă datori marelui zbor spre înălţimile cotidianului nostru romantic.