Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



​„Declarație de dragoste” – cronică de film


     Iată deci, un film care se ține de cuvânt. El promite, din titlu, să fie un film „de dra­goste”, el promite de la primele imagini să fie un film cu și pentru tineri și, spre deosebire de alte încercări în gen, nu-și uită promisiu­nile pe drum, nu-și pierde capul printre pro­bleme colaterale, nu vrea să spună tot despre tot, drept care reușește să spună ceva despre ceea ce și-a propus să spună, și anume, ce se poate întâmpla când dă dragostea peste tine, fix în pragul bacalaureatului și al admi­terii la facultate, deci, atunci când în principiu și după mintea maturilor ar trebui să fii orb și surd la glasul ei — pentru că bacalaureatul, pentru ca admiterea, pentru că viitorul... Dar dacă nu poți fi surd și orb, ce se întâmpla?
     Întrebarea și-au pus-o — culmea! — nu doi realizatori tineri, ci doi maturi serioși, scena­ristul George Șovu și regizorul Nicolae Cor­jos — bravo lor! — și cu înțelegere, cu tan­drețe și cu... dragoste s-au apucat să și răs­pundă. Ei au ales doi tineri frumoși, cuminți, serioși, i-au pus să învețe la aceeași școala, i-au făcut să se îndrăgostească, și i-au pus să facă față „situației”. Să înfrunte, adică, lumea — lumea lor, dar și lumea profesorilor, a pă­rinților — să înfrunte și tentațiile și necazurile vieții la 18 ani și să se zbată pentru dragostea lor, care evident, că altfel nu se poate la vâr­sta asta, e cea mai mare și pentru totde­auna...
     Un love story românesc — de altfel și mu­zica lui Florin Bogardo sugerează discret apropierea — dar cu happy end pentru că așa este frumos și se cuvine și e drept la această vârstă să fie dragostea.
Tonul filmului este sincer, cald, culoarea preferată roz — se poartă rozul anul acesta pretutindeni în lume — dar, pentru că rozul să nu devină rozaliu, autorii au creat eroinei o biografie puțin mai complicată, mai încur­cată și mai încărcată. Ea nu este ca El, un copil fără griji, ea este un copil necăjit, fără mamă, cu un tată alcoolic și cu un frățior mereu de mână; ea nu este o răsfățată a vieții, ci o mică năpăstuită pentru care dragostea are un preț foarte mare.
     Ideea autorilor a fost excelentă. Grație ei, povestea capătă o anume greutate — speci­fică, — devine, într-un mod special, propriu, atașantă, ficțiunea alunecă, benefic, într-o posibilă realitate, pulsul filmului se accele­rează, tensiunea și temperatura cresc și, odată cu ele, crește și cantitatea de adevăr pe centimetru pătrat. Prea frumoșii eroi — aș spune nu interpretați, ci trăiți, cu sinceritate și spontaneitate, de Teodora Mareș și Adrian Păduraru — antrenați într-o prea frumoasă poveste de dragoste își pierd, încet, dar sigur și cu mare folos pentru film, aura de „eroi” și devin, într-adevăr, doi tineri ca toți tinerii cu care cei din sală pot comunica și în care, eventual, se pot recunoaște. Așa cum își re­cunosc — precis — colegii de clasă, limbajul, ticurile verbale („Hai, salut!”), poreclele cu care își blagoslovesc profesorii și chiar tipul de profesor de la teribilul Isoscel al Tamarei Buciuceanu-Botez — evident cu mult mai fer­mecător — hazliu în film decât în viață, până la înțelegătorul Socrate al lui Ion Caramitru, evident mult mai puțin cuceritor în viață, de­cât în film. Așa cum pot detecta datele părin­ților personali (care cu șantierul, care cu spi­talul, toți cu „serviciul”), în cuplul de părinți din film, interpretați de Adela Mărculescu și Constantin Diplan cu o perfectă stare de în­țelegere a stării de părinți. Așa cum, dacă au trecut prin vreun șantier — și au trecut — precis au repere pentru Nea Tăticu' lui Dorel Vișan...
     Daca am insistat pe motivul recunoașterii, este pentru că, într-un film adresat tinerilor mai mult decât în oricare alt gen (pentru că trebuie să discutăm despre filmul pentru tine­ri în acești termeni) comunicarea se stabilește în special pe date cunoscute. Mai mult decât spectatorul matur; tânărul are nevoie să creadă ce i se spune iar ca să creadă trebuie ca ceea ce i se spune să semene cu ceea ce știe el. La acest capitol, autorii Declarației de dragoste au făcut, într-adevăr, tot ce le-a stat în putere. De la construcția poveștii și până la ultimul detaliu de atmosferă, totul este gândit în întâmpinarea dorințelor „clientului”, ceea ce „clientul” chiar observă și recunoaște. Do­vadă că flerul autorilor a funcționat bine și strădania lor nu a fost degeaba, sunt sălile pline ochi, sutele de tineri care vin să-și re­găsească imaginea vârstei lor reprodusă în mărime naturală pe ecran. O anume imagine. Ușor poetică, ușor idealizată, ușor flatantă, dar pe care publicul și-o asumă, și-o reven­dică chiar cu mândrie. Ei vor să fie așa chiar atunci când nu sunt așa: naivi și serioși, îndrăgostiți, dar gata să se mai lase o dată cuceriți de o fată zvăpăiată în aparență și cuminte în adâncul sufletului (foarte bine Carmen Enea în rolul ei) credincioși iubirii, dar gata să re­nunțe când simt gustul trădării, agresivi și blânzi, gata să se certe și gata să se ierte, te­ribiliști, isteți, glumeți, sau foarte — uneori prea — gravi pentru vârsta lor, dar mai ales frumoși, așa cum îi filmează Doru Mitran pe protagoniștii filmului, reprezentanții lor pe ecran.
     Dincolo de tot ce-ar putea găsi nod în papură un cronicar cusurgiu sau numai ultra­exigent (și cine caută, găsește în mod sigur), Declarație de dragoste rămâne un film cinstit cu sine și cu publicul său, un film care-și onorează genul.
     Un dar frumos pe care Nicolae Corjos îl face unei vârste frumoase.
 
(Cinema nr. 7, iulie 1985)

Tags: adrian paduraru, cronica de film, declaratie de dragoste film, eva sirbu, nicolae corjos, teodora mares

Comments: