Priviți-l cum arată în unele fotografii, frumușel, cu plete ondulate și veți avea imaginea băiatului pe care și-l doresc, de obicei, mamele, drept ginere: cuminte, respectuos, blând, să-l pui la rană, nu alta. Înlocuiți-le cu pozele tânărului cu chip osos, aproape ras în cap sau tuns perie, cu nasul avântat, cu ochii mici pentru că filtrează lumea prin ei, vrea să o cumpere, să vadă câte parale face, și veți avea imaginea băiatului de cartier, cuc în cuib străin, în căutarea unui culcuș mai bun. Săriți câteva pagini din albumul ad-hoc și veți da peste bărbatul care tocmai se desparte de tinerețe, fără să știe foarte bine nici ce a lăsat în urmă, nici ce îl așteaptă. Nu are nevoie de ochelari pentru a părea intelectual. Ochii, nasul, pomeții sunt aceiași, chiar și tunsoarea, de preferință scurtă, doar că totul vorbește despre altceva. La 36 de ani, Dragoș Bucur, pentru că despre el este vorba, a trecut, deja, proba de foc a vârstelor, nu a întârziat în tinerețea confuz răzvrătită, după cum cred că nici maturitatea nu va fi o adăstare anchilozantă. Va putea oricând să navigheze, rămânând, prin excelență actorul acestor ani, cu întrebările, neliniștea și tăcerile lor. Așa cum Dan Nuțu a fost pentru anii 60 – 70, sau Mircea Diaconu pentru 70 – 80. Îi despart multe, dar talentul, inteligența și farmecul lor, toate împreună, sunt în stare să definească un timp și cinemaul său. Spui Dragoș Bucur și automat răsare, în umbra tremurătoare a filmelor, un Cristi Puiu, un Corneliu Porumboiu sau Radu Muntean.Vali, «băiatul care trebuie să vină până-n zece», cum îl prezintă Ovidiu (Alexandru Papadopol) în Marfa și banii (Cristi Puiu, coscenarist alături de Răzvan Rădulescu, 2001) pleacă la drum vesel nevoie mare, îmbrăcat ca dracu, cămașă cu flori, bermude în dungi, gata să se ia la harță cu toți șoferii care îi taie drumul sau măcar să-i pună la punct: »Unde te grăbești, bă, nene…Da du-te, țărane «etc. Atacul indivizilor din mașina roșie îl sperie, dar băiatul nu vrea să recunoască. Tot jocul actorului va fi, de acum încolo, unul de păstrare a stăpânirii de sine, singura care i-ar asigura autoritatea: »Nu sare nimeni cu bâta la mine». Bănuiala unui transport de prafuri, nu de medicamente, devine certitudine «mie-n sută». De aceea nu acceptă ceea cel crede el a fi aerele de superpatron ale tovarășului său. Dar, odată misiunea îndeplinită, teferi și nevătămați, și teama, și cheful de răfuială dispar de pe chipul lui Vali. În acele momente ale sfârșitulului călătorie, devine un copil. Doarme, culcușit, pe scaunele din spate, nu-l interesează nici amănuntul că mașina dușmană pare să fi avut un accident. Doar în fața bossului, cel cu comanda cursei (Răzvan Vasilescu) se mai dă o dată mare: «Am scăpat, pentru că suntem băieți bazați». Am insistat asupra rolului din Marfa și banii pentru că atunci am avut revelația unui actor al unei alte vârste a cinematografului românesc. Văzându-i pe Dragoș Bucur și pe Alexandru Papadopol, îmi dădea târcoale întrebarea unui personaj din Butch Cassidy și Sundance Kid, «Dar cine sunt băieții aceștia?» Să ne întoarcem la »bazații» noștri, pentru că și în Furia (Radu Muntean, coscenarist alături de Mircea Stăiculescu și Ileana Constantin, 2002) Luca s-ar putea recomanda cu aceeași carte de vizită. Trebuie să cunoști foarte bine universul unui interpret, întinderea tehnicii sale actoricești și nu numai, pentru a-i oferi, la o mică distanță în timp, o partitură oarecum asemănătoare, prin vârstă, prin nonșalanța angajării în viață. Nu știm dacă sau când se va trezi cu adevărat Vali, din Marfa…Luca va fi dat cu capul de pereți, zgâlțâit. În cele din urmă va pricepe prețul amoralității. Primul cadru al pregenricului ni-l arată zâmbitor, șăgalnic chiar, ca și cum ar cere, de la bun început, tainul de simpatie de care va avea atâta nevoie pe parcurs, pentru a-l absolvi de relele adunate. Inventiv, mereu pe fază, inspirat și netemător când este vorba de o afacere dubioasă, o înșelătorie, un mic furtișag, banii să iasă, nehotărât nici în camaraderie, nici în elanul sentimental, gata să vândă o femeie, ba să fie și atât de mândru de ideea lui, încât spectatorul îi acordă beneficiul candorii. Nu-l vedem în scena finală, a furiei, aparatul îl ține departe de ochii noștri, dar ne putem închipui setea cu care îl lovește de moarte pe șoferul ticălos. Văd, pe un ecran mental, cum trăiește Dragoș Bucur o răzbunare care este, în același timp, și o răscumpărare.
Cu Boogie (2008), actorul a lăsat în urmă eroul vieților trăite la întâmplare. Același Radu Muntean (coscenarist împreună cu Alexandru Baciu și Răzvan Rădulescu) l-a atras într-o zonă fragilă, a maturității care stă să-și rămas bun de la tinerețe. Fără lovituri, fără suspans sau surprize, timpul se consumă în atât de cunoscuta și omeneasca încercare a unei imposibile re-trăiri. Bogdan Ciocăzanu este om așezat, la casa lui, cu nevastă, copil, bine instalat și în profesie, în mica lui afacere. Nu a dus-o rău nici înainte. O întâlnire întâmplătoare cu doi foști colegi și prieteni din liceu, încercarea lor de mai trăi aventuros, măcar o noapte, «ca băieții», pe vremuri, eșuează trist. Performanța lui Dragoș Bucur este aceea de a ne lăsa să citim nu atât nostalgia unei vârste care, parcă mai ieri ținea cu ei, cât imposibilitatea de a târi tinerețea după tine, nestingherit. Bună sau rea, maturitatea trebuie asumată. Se spune despre actorii flexibili, gata să treacă fără probleme, convingător, cu suplețe de un tip de personaj la altul, că sunt cameleonici. Nu cred că-și merită acest nume decât marii interpreți. Nu este de ajuns să te lepezi de o piele, precum șarpele. Trebuie să fii acolo, într-un alt acolo, mutat cu totul. După ce-am văzut Polițist, adjectiv al lui Corneliu Porumboiu (2009), multă vreme am fost urmărită de silueta lui Dragoș Bucur stând la pândă, bătând străzile cu capul înfundat în gulerul hainei, nu atât pentru că eroul său, polițistul Cristi, era în exercițiul funcțiunii și nu voia să fie reperat. Pur și simplu aveam senzația că îi este tot timpul frig. Disconfortul de a îndeplini o misiune fără a adera la ea, de a fila un tânăr, de a juca viața unui om pornind de la bănuială, îl izolează de ceilalți. Cristi al lui Dragoș Bucur contrazice norma, prestabilitul, alungarea rațiunii umane, golirea de sens a unui act sau a unui cuvânt. Nu participă la derizoria hermeneutică a nevestei sale, aplicată unui cântecel al Mirabellei Dauer, «Ce-ar fi marea fără soare, Ce-ar fi câmpul fără floare?». Răspunsul său, «Tot mare ar fi, tot câmp» nu atât de comic cum ar putea să pară, restabilește, de fapt, logica vieții. Într-un film care pune în discuție, cu subtilitate, statutul realității cinematografice, răstignită între convenții, îngânduratul polițist amintește că, dincolo de orice, există, pur și simplu, viață.
Am insistat numai asupra câtorva creații fundamentale, care, mi se pare mie, ne restituie nuanțele stilului de joc și ale personalității lui Dragoș Bucur. Ele se regăsesc, însă, într-o proporție sau alta, în lunga serie de filme care îl au pe generic pe actorul nostru, solicitat cu asiduitate de cineaștii străin. Unii cu nume de rezonanță, precum Ford Coppola (Youth Without Youth), Peter Weir (The Way Back), Scott Spiegel (My name is Modesty: Modesty Blaise Adventure). Alte filme, Bargain, Mirage, Ride Along își așteaptă startul.
