Ce-a rămas din romanul lui Ioan T. Morar,
Lindenfeld (2005), după procesarea sa de către regizorul
Radu Gabrea (al cărui scenariu, cosemnat cu Adrian Lustig, s-ar baza, potrivit genericului de final, pe „repovestirea“ romanului de către alţi doi scriitori – Lucian Dan Teodorovici şi Florin Lăzărescu), e o falsă şi leşinată romanţă geriatrică pe două voci, ambele cu superdicţie de teatru bucureştean, deşi se presupune că femeia (
Victoria Cociaş) e o săsoaică neieşită din satul ei decât până într-un lagăr din URSS, iar bărbatul (
Victor Rebengiuc) e un ţăran sas reîntors în Banat din Germania, ca milionar, pentru prima dată după 60 de ani. Unşi din belşug cu o lumină din aceea cremoasă, parcă împrumutată de la studiourile Hallmark, Victor – Victoria constituie aici un cuplu de plastic. Trama narativă e subdezvoltată rău: după cum notează Ionuţ Mareş în cronica lui din
Ziarul Metropolis, „ideea centrală a romanului – refacerea de faţadă şi repopularea de conjunctură a unui sat din Banatul românesc, pentru a întreţine iluziile unui milionar german revenit la locul copilăriei şi tinereţii“ – este, în film, atât de „periferică şi superficial executată“, că mai bine ar fi fost abandonată de tot. Nu vedem destul din satul original, pentru a-l putea compara cu modelul erzaţ (repopulat cu actori profesionişti ale căror compoziţii, iarăşi, nu sunt imaginate în detaliu), iar ce vedem din el nu e mai puţin erzaţ – câteva tablouri generic-bucolice cărora le-au fost alipite voci vorbind în germană. Evocarea culturii dispărute odată cu golirea satului, în specificitatea acesteia, lipseşte până şi la nivel de intenţie – zero specificitate. Cu excepţia a două-trei derapaje tonale – de ce s-au simţit obligaţi realizatorii să facă din servitoarea protagonistului (personaj care abia trece prin cadru) o servitoare porno?, sau ce-i cu încântarea tembelă a lui
Ion Caramitru, în rolul medicului (prieten vechi, dar chiar şi aşa!) care-l diagnostichează pe protagonist cu Alzheimer? –, filmul e o lălăială lipsită de orice contur.
