Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Cum am debutat


Printre colinele verzi o experienţă definitorie.”
     Mărturisesc că nu speram ca, încă de la unul din primele mele roluri, să mă întâlnesc cu un personaj care să-mi semene atât de mult, sau, pentru a fi modestă, să-mi placă atât de mult. Irina este atât de aproape de mine încât, fără să uit rolul pe care l-am jucat în Căldura, aş spune că mă aflu acum Ia al doilea debut.
     Când mi s-a dat să citesc scenariul, m-am gândit totuşi nu la mine, ci la Irene Papas. Poate că este, cum se spune, un defect al începutului, să te laşi impresionată de un model. Cert este că, pentru mine, cel puţin în primul moment, Irina lui Nicolae Breban era simbolizată prin ochii Irenei Papas. E în ei durere — sau mai mult amărăciune, mândrie — mândria de bună calitate şi acel mister care e numai al ei. Sunt atât de adânci ochii ei, o adâncime caldă, catifelată, de care ţi-e teamă să te apropii. Eu însămi înlemnesc de fiecare dată când am de-a face cu oameni în stare să violenteze o asemenea structură sufletească. Reacţia mea — pe care asemenea oameni o iau drept obrăznicie — e o reacţie de apărare. lar în Colinele verzi mă întâlnesc mai ales cu astfel de oameni sau... mă gândesc la câinele din film. Mi-a plăcut în timpul filmărilor mai ales scena în care mă mă lupt — dacă pot spune aşa — apărându-mă mai mult pasiv, în timpul interogatoriului nocturn, luat «în mijlocul naturii», mă lupt cu câinele. Am tras şapte duble, voiam să fie cât mai veridic. După a patra dublă, tremuram îngrozită, nu de teamă — câinele era foarte bun şi blând — ci de oroarea gestului.
     Eu m-am născut în zodia leului si se spune că bărbaţii din această zodie sunt nişte oameni care înving — fizic, psihic. Pentru femei însă, fiind vorba de un destin al luptei, este o zodie mai grea. Pentru că nu accept — şi am impresia că nici lrina nu acceptă — capitularea. Înfrângerea poate, dar nu capitularea şi nu convenţionalul. De aceea aş fi vrut ca Irina să plece, la sfârşitul filmului, aşa cum a venit: singură, pe un decovil, îmbrăcată în negru.
 
(Cinema nr. 2, februarie 1971)

Tags: confesiune, emilia dobrin, printre colinele verzi film

Comments: