Mai întâi vom constata, fără ca acesta să fie lucrul cel mai grav, că autorii operează în sfera unor existenţe lipsite de personalitate.
Lia are o întâlnire cu Petre. Se întâlnesc şi urmează să meargă împreună la Operă. Dar Petre l-a adus cu el pe Andrei, colegul său de facultate, pe care Lia nu-l cunoaşte. Fără să-şi fi prevenit colegul, Petre i-o dă în primire pe Lia, fiindcă el nu mai poate merge la Operă. Zice că se duce la o şedinţă, dar el merge de fapt la un ceai. Andrei schiţează o prea slabă împotrivire (ştia Petre pe ce contează) şi acceptă tacit situaţia, cu toate că prietenul îl umilise, insinuând cum că vocaţia lui e aceea de a fi mereu dublură. Nici fata nu-l interesează — de altfel el e mereu posac şi absent. Lia, deşi pare copleşită de dragostea pentru Petre, surâde galeş, doar puţin nedumirită în faţa rocadei, care nici n-o jigneşte, nici n-o amuză, în genere nu se prea sinchiseşte de ce se întâmplă, complăcându-se fără multe semne de întrebare cu ce îi iese în cale. Rămâne deci cu noua cunoştinţă şi, în lipsa altei porniri, încep să se plimbe împreună pe străzi. Andrei i se pare cam... (aşa cum remarcam mai sus) şi i-o şi spune, dar demnitatea lui nu reacţionează în niciun fel. Ba chiar, pentru ca totul să fie limpede, el ţine să precizeze, fără urmă de protest, cu un soi de resemnare senină: „N-are importanţă. Toată lumea spune aşa...” (cuvântul nu se rosteşte, fiind o insultă probabil, de pildă — bleg, prost etc.). Lia îşi pierde în cele din urmă răbdarea, intrigată de lipsa de initiaţivă a partenerului ocazional: „Vezi cum eşti? Spun eu să stăm — stăm! Spun eu să plecăm — plecăm!” Astfel solicitată, bărbăţia eroului nu găseşte niciun gest să se afirme şi eşuează verbal într-o filozofare lamentabilă, a cărei cauzalitate ne scapă: „Unora le reuşeşte totul, spune el. E de ajuns să se apropie de o uşă şi uşa li se deschide imediat. Alţii — adaugă Andrei cu discernământ, înţelegător cu sine — se plimbă nehotărâţi în faţa uşilor închise”. A nu se crede că asistăm la timiditatea unuia care nu ştie cum să dea frâu impulsurilor tainice ale unui sentiment născând. Eroul rămâne constant în banalitatea sa placidă, vecinătatea fetei fiind pentru el tot atât de neutră ca un obiect neînsufleţit, dar ambulatoriu şi vorbitor.
Să admitem premiza de la care par să pornească autorii — şi anume că despre trecutul eroilor nu ştim nimic şi nici nu vom afla nimic până la sfârşitul filmului. Ei n-au avut nicio experienţă de viaţă revelatoare, care să le fi lăsat vreo urmă în conştiinţă. În cazul fetei doar, există un singur punct de reper, amintirea unui mitologic Nea Pandele, pe care ea îl citează abundent, ca sursă unică şi suficientă a tuturor adevărurilor: „Vrei un sfat, te duci la el. Ai nevoie de o vorbă bună, te duci la el. Vrei să fii scuturat, la el!”; „De ce să pun răul înainte — vorba lui Nea Pandele”; „Vorba lui Nea Pandele: şi cel mai frumos trandafir are ghimpi”; apoi: „Omul zgârcit, nici în joc nu dă”; „Omul să fie întreg” şi aşa mai departe. În schimb, băiatul este imaculat: aproape nicio amintire, nici urma vreunui gând confuz care să se ceară clarificat, nici măcar ecoul vreunei preocupări care să vrea o continuare şi un răspuns, o confruntare şi un câştig în ordinea cunoaşterii. Vorbeşte doar o dată despre tatăl său, fără legătură, sec şi fără adresă: „Tata e zidar. Spune că cea mai frumoasă meserie e să ridici case pentru oameni. Când eram mic, mă lua duminica Ia plimbare...” Atât. Drept care se plimbă şi el cu fata.
Dar care sunt revelaţiile clipei prezente?
Ele se produc pe o cale netedă, nu prin accidente sau suspensii dramatice, prin gesturi grele de sensuri sau pauze stăpânite de incertitudine, ci pur şi simplu prin cuvinte, prin multe cuvinte, recitate cursiv şi fără complicaţii de subtext. E o împrejurare care ne uşurează mult sarcina. Cuvinte spuse de Andrei despre Petre: „Petre a prezentat azi un proiect foarte bun...” „Marea calitate a lui Petre e că nu se pierde niciodată în amănunte” (fiindcă Andrei e generos şi, deşi e pe cale să se îndrăgostească de Lia, îi face mare plăcere să-l laude într-una pe celălalt, umilindu-se din când în când pe sine). Cuvinte spuse de Lia despre Petre: „Uite, el nu-i aşa”; „Are de pe acum aerul de arhitect” ş.a.m.d. (fiindcă Lia e fascinată de iubitul ei evident cabotin, ceea ce se pare că ar trebui să ne înduioşeze). Dar mai ales cuvinte pe care cei doi le rostesc fiecare despre sine însuşi. Ceea ce simplifică o dată în plus exegeza e că desele confesiuni ale personajelor nu par să aibă o cauză oarecare, interioară sau exterioară, vreo relaţie cu vreun gând, cu fapte sau observaţii ale momentului. Sunt informaţii pe care ei şi le furnizează gratuit şi ad-hoc, cu un remarcabil simţ al simetriei: Lia — „Iubesc teatrul. Când intru în scenă, uit de mine. Parcă nu exist. Mă înţelegi? Cum să-ţi explic?” Iar Andrei — „Ştiu cum trebuie să arate un oraş nou, socialist” (însă) „în faţa profesorilor mă pierd... Cum să-ţi explic”? Niciunul din ei nu-i spune celuilalt cum să se explice şi atunci renunţă fiecare la introspecţie. Bănuieşte adică şi unul şi altul posibila nedumerire a celuilalt faţă de asemenea declaraţii pe care nu le solicitase şi a căror ordine de idei e neclară, simte ca atare nevoia să se explice, dar — la ce bun o zădărnicie în plus? E şi aceasta dovada unui oarecare simţ al măsurii. Şi astfel se poate trece mai departe, cu aceeaşi coerenţă.
Nu s-ar zice însă că eroii nu încearcă să se tatoneze cu întrebări, să se cerceteze unul pe altul. Ritmul dialogului se schimbă în aceste cazuri, eI devine precis şi prompt: — „Ţipi? — Uneori”. „— Eşti pentru dormitor separat? — După 50 de ani.” La ultima replică intervine un element neîntâlnit până acum — umorul. Dar fetei i se pare că a întrecut măsura (deşi noi avusesem impresia că e destul de iniţiată): „Nu de asta, zice ea (adică de care? ne întrebăm noi). Zic şi eu... în principiu.” (Ce anume?) Dar să nu minimalizăm lucrurile. Aceste tatonări — deşi nu duc la intuiţii şi dezvăluiri surprinzătoare — au totuşi un rost. Fiindcă, dintre multiplele aspecte ale vieţii, eroii manifestă un interes precoce şi acut pentru problema căsătoriei. Etapele iniţiale şi intermediare ale amorului nu-i preocupă. Nu se sărută, nu se îmbrăţişează. Către final întind doar unul spre altul mâinile, atingându-şi... urechile, gest care are şansa să constituie primul element al unei noi mitologii erotice, echivalând ca inventivitate basmul cu barza. Zadarnic am încerca să-i găsim un precedent în cinemateci, în istoriile cinematografului sau în cele 700 de pagini ale volumului lui Lo Duca, L'érotisme au cinéma. Însă problema căsătoriei îi urmăreşte efectiv, inclusiv chestiunea practică a dormitorului şi pentru rezolvarea ei — „în principiu”, pe plan obştesc — vor să şi facă ceva. Să fim deci lămuriţi: eroii au depăşit de mult vârsta copilăriei şi a adolescenţei. Sunt tineri de 20 de ani. Suferă însă probabil de o gravă amnezie şi de aceea au o înclinaţie permanentă către şotii infantile. Dar nu din acelea simple şi naive, care ar putea să devină sublime în poezia lor involuntară, ci nişte şotii pretenţioase şi savante, ca ale unor puberi bătrâni şi trişti. Vor lua deci câte o fisă de telefon şi după ce vor fi citit pe ziduri etichetele oferind schimburi de locuinţă şi se vor fi gândit că aceste operaţii sunt cauzate de căsătorii sau divorţuri, vor suna la numerele respective şi vor întreba, după cum urmează: dacă se oferă un apartament contra două garsoniere, vor întreba, deci, cum că de ce respectivii divorţează?; nu ne permitem să reproducem aici răspunsul scurt care se aude totuşi limpede în receptor; şi invers, dacă se oferă două garsoniere contra un apartament, vor... surâde la telefon, ca o încurajare mută, fiindcă extaziaţi de emoţie la gândul fericirii ipotetice a celor în cauză, le rămân cuvintele nerostite. Li se trânteşte iarăşi telefonul în nas. „—
Oamenilor nu le place să te amesteci în viaţa lor, remarcă înţelept băiatul. — Să le placă”, replică fata bosumflată. Şi aşa mai departe: vor trece prin faţa unui sfat popular şi vor felicita o pereche de miri care tocmai coboară scările, le vor scrie chiar o urare de fericire, cu degetul, pe praful de pe caroseria maşinii. Vrând apoi să scape de biletele oferite de Petre, nu le vor vinde pur şi simplu primului întâInit, ci vor trece în revistă pe toţi cei care solicită „un bilet în plus”. — „Zău, e foarte interesant, se jură băiatul. Îi observi pe oameni: cum se mişcă, cum sunt îmbrăcaţi, cum arată”. Imaginile nu ne dezvăluie şi nouă aceste aspecte interesante, dar în schimb ne vom da seama până la urmă de raţiunea superioară a secvenţei. Cei doi degustă prelung plăcerea de a putea ferici pe cineva cu un gest generos, la care însă nu se hotărăsc decât atunci când întâInesc o pereche cu vădite intenţii matrimoniale. Oferă biletele, exaltaţi din nou de o bucurie neobişnuită, încât însurăţeii — oameni normali, totuşi — rămân stupefiaţi, crezându-se luaţi în derâdere: „— Dar de ce râdeţi? — Aşa... Suntem veseli”, răspunde Andrei, ca de obicei elocvent.
Lipsa de personalitate a eroilor nu e, într-adevăr, lucrul cel mai grav. Mai grav e că autorii îşi propun să etaleze golul spiritual şi sufletesc, aureolându-l, căutându-i un farmec indicibil şi chiar semne de superioritate morală. Eroii sunt oameni care iubesc copiii, au totdeauna timp să se joace cu ei, oriunde îi întâlnesc, sunt credincioşi prietenilor, cavaleri cu femeile, îndatoritori cu colegii, gata să sară în ajutorul oricui, chiar şi al celor care nu au nevoie, în stare să treacă peste orice jignire, fiindcă sunt generoşi, nu ţin la supărare, fiindcă sunt deschişi şi sinceri şi în general, aşa cum spune unul dintre ei, „peste tot, totul e frumos, totul depinde de oameni...” Se formulează chiar o definiţie a socialismului care ar fi „o casă mare, imensă, fără ziduri(!), cu toate ferestrele deschise (şi chiar!), cu toate uşile deschise...” Nici măcar destinul biologic, inevitabil tragic, al omului, nu adumbreşte această factice beatitudine paradisiacă. În film sunt două morţi. Moare la început o fată, lovită de o maşină. Dar, înainte de a ne dumiri cât de cât, ni se arată că în mulţimea adunată la locul accidentului se rătăceşte un copil, care coborâse pentru prima dată din căruciorul abandonat de bunica sa. Prilej de irezistibilă duioşie maternă şi paternă. Uităm de moarte şi un fel de balsam rânced este astfel prelins inoportun peste o rană abia deschisă, diluând trăirile eroilor, denaturându-le expresia, suprasolicitându-le capacitatea de înduioşare. Regizorul ţine să facă din duioşie spectacol şi pune întreaga mulţime din piaţă — subit înseninată — să urmeze în alai copilul aflat pe primul lui drum. Aceeaşi ambiţie de a obţine râsul printre lacrimi e ratată şi în scena când aflăm de moartea lui Nea Pandele şi când Lia exclamă: „Ştii ce glumeţ era! Păcat că nu l-ai cunoscut... Avea un haz!” Ca şi cum durerea Liei, ajunsă la paroxism, ar fi suferit o stranie şi paradoxală metamorfoză. Dar scenaristul şi regizorul nu întârzie asupra unor asemenea momente, „nu se pierd în amănunte”, cum spunea Andrei despre Petre, nu se ocupă adică de nuanţe. De aceea în loc de momente paroxistice obţin melodrama cea mai fadă. Generozitatea şi sinceritatea eroilor nu par deloc expresia unui mod superior de a trăi şi gândi, ci rezultatul unui soi de infirmitate pe care ei încearcă astfel să o suplinească.
Dacă autorii ar fi vrut să facă un film cu un subiect oarecare, s-ar fi putut pur şi simplu trece pe lângă el, notându-i doar nereuşita, într-o obişnuită cronichetă protocolară, cu ticurile şcolăreşti de rigoare privind diferitele compartimente ale filmului. Dar, după toate cele de mai sus, autorii vizează chiar virtuozitatea filmului „fără subiect”, „fără dramaturgie” şi se revendică de la prestigiul cinematografului cu sugestii subtile, moderne. Aceasta ne obligă să spunem mai mult. E un film în întregime fals, un record absolut al autorilor şi al studioului în mimarea facilă a unor personaje şi a unor teme contemporane, simulându-se totodată, fără simţul umorului, ipostaza poetic-filozofic-sentimentală şi noutatea formulei cinematografice.
