Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



“Amintiri bucureştene” - cronică de film


     Amintiri bucureştene e o realizare bine venită în peisajul tematic al producţiei noastre, în care filmele de montaj au o pondere destul de redusă. În genere, ele s-au înscris în preocupările realizatorilor doar cu ocazia unor aniversări ce solicitau recapitularea evenimentelor. Dincolo de această finalitate de ordin istoric şi cultural, filmul de montaj posedă însă şi valenţe artistice. El nu este numai o excelentă şcoală de tehnică cinematografică, dar şi o preţioasă posibilitate de a invedera sensibilitatea autorului, capacitatea sa de distanţare, puterea de a renunţa la inutil, arta de a grada ansamblul şi de a echilibra părţile, ştiinţa de a crea suspensul de idei — mai dificil decât cel de fapte — de a pregăti şi lansa imaginea şoc care răscoleşte şi emoţionează, de a stabili raporturile cele mai fericite între cuvânt şi imagine şi câte altele. După cum se vede, suntem departe de a considera genul ca minor şi de aceea ne pare bine că experimentul lui Radu Gabrea a dat răspunsuri pozitive la majoritatea acestor probleme spinoase. Şi credem că Amintirile bucureştene pe care el le oferă spectatorilor au tot ce trebuie ca să încânte: inedit şi senzaţional, multă curiozitate şi puţin ridicol, duioşie şi ironie, imagini frapante şi emoţionante. Trebuie să adăugăm şi comentariul scris de George Macovescu, comentariu care susţine elementele vizuale, atât în pasagiile în care textul le completează, subliniind o semnificaţie sau definind o atmosferă, cât şi în cele în care îşi joacă, în contrapunct cu ele, rolul.
     Un film de montaj se constituie pe două coordonate inexorabile: alegerea materialului documentar şi compoziţia lui. Alegerea presupune o dificilă muncă de depistare şi de selecţie a imaginilor, după un plan preconceput, dar şi cu un dram de noroc. În materia aceasta, sarcina lui Radu Gabrea nu a fost uşoară, căci documentele ce mai există din câte s-au filmat în Bucureştiul de altădată sunt destul de puţine. El a fost uneori obligat să completeze cu fotografii şi desene ceea ce norocul nu i-a oferit, din tot ce planul lui preconceput de scenarist căuta să afle, dar aceste fotografii au fost inspirat exploatate şi redate vieţii. Alteori a găsit unele scene de mare expresivitate — secvenţa filmului de familie în grădină este excelent prezentată, ca idee, grupaj şi comentariu, sau altele de o profundă semnificaţie, cum este senzaţionalul cântec al Mariei Tănase la Moşi, răscolitoare scenă ce s-ar preta la o exegeză dureroasă asupra condiţiei artistului în epoca respectivă.
     Faţă de această bogăţie de material, n-am înţeles de ce Radu Gabrea a mai simţit nevoia să utilizeze şi documente culese nu din cronica bucureşteană a timpului, ci din montaje străine. Încercarea de lansare cu paraşuta de la primul etaj al turnului Eiffel, soldată cu o moarte tragică şi surprinsă de un operator parizian, nu-şi afla loc în amintirile bucureştene, chiar «adusă din condei», cu explicaţia probabilei sale prezentări pe ecranele noastre. După cum nici prezentarea de modă la Paris, din aceeaşi sursă, nu era nevoie să completeze aspectele mondene autohtone, şi aşa destul de elocvente.
În ce priveşte compoziţia unui montaj, ea presupune în primul rând structurarea documentelor după o idee — sau un grup de idei directoare — pe care scenaristul vrea să le reliefeze în special. Filmul lui Radu Gabrea începe cu o trimitere inspirată la cel care, cu atâta har, a trecut «cu bastonul prin Bucureşti». Tudor Arghezi privind oraşul, aşa cum arăta pe vremuri, de pe ceea ce era atunci o înălţime, e o imagine de pregeneric care îşi găseşte un fericit corespondent metaforic în cea de la final, când urcuşul lent, spre ceea ce este azi cel mai înalt punct al Bucureştiului, descoperă treptat amploarea oraşului nou. Această trimitere literară, ca şi traversarea ritmată a filmului de chipurile unor mari scriitori care au trăit şi lucrat aici, începând cu cei care au dus în legendă «Academia» de la Terasa Oteteleşanu, până la imaginile atât de pline de viaţă în care lon Minulescu trece pe străzile oraşului, părea să constituie un leit-motiv, care nu este însă susţinut cu consecvenţă. După cum nu este susţinută nici altă metaforă frumoasă, cea a tinerilor care îşi creează amintiri pentru mâine, întâlnindu-se în grădinile de azi ale Bucureştiului.
     Până la urmă n-am putut intui cu pregnanţă ideea directoare în jurul căreia autorul vrea să-şi compună filmul. Sau poate, fiind vorba de amintiri, a vrut să ne sugereze cursul lor fluid şi neorganizat? În orice caz, lipsa de claritate a firului conducător în compoziţie duce la o organizare a imaginilor lipsită de rigoare, în care nu se impun drumurile pe care scenaristul vrea să le deschidă regizorului. Aceste drumuri revin pe propriile lor urme, se întretaie şi se repetă, reluând parcă de mai multe ori cu alte argumente aceeaşi demonstraţie. Lucrul apare evident atunci când imaginile unei manifestaţii în sala «Dacia» din 1912 sunt utilizate din nou pentru ilustrarea unor evenimente dintr-o decadă ulterioară. Sub influenţa acestei situaţii, comentariul reflectă şi el fluctuaţii analoage, cu treceri de la o tonalitate la alta, prea bruşte ca să nu le resimţi. Câteva inadvertenţe de informaţie s-au strecurat pe alocuri, cum este afirmaţia că până azi a rămas necunoscut autorul şi regizorul filmului Gogulică ceferist, din care s-a utilizat o secvenţă, sau prezentarea romanţei cântată de Dina Cocea în filmul O noapte de pomină din 1939, cu simpla menţiune «un film de epocă», ceea ce îl plasează în mod nejustificat într-o zonă nedefinită. Sunt observaţii de detaliu, care credem că nu ştirbesc valoarea filmului, ci se plasează la nivelul în care cronica trebuie să fie un dialog între critic şi creator.
     Nu putem termina fără a sublinia faptul că toate fragmentele de «documentar bucureştean» alese din filmele realizatorilor noştri dintre cele două războaie au un ton de autenticitate, care le face să nu distoneze lângă documentele fotografice şi «actualităţile» contemporane, ceea ce este cu totul spre onoarea pionierilor. Prin această probă de foc a adevărului imaginii, se dovedeşte că ei au oglindit cu sinceritate realităţile vremii lor. 


 
(Cinema nr. 1, ianuarie 1971)

Tags: amintiri bucurestene film, cronica de film, ion cantacuzino, pionier al filmului romanesc, radu gabrea

Comments: