Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Crochiu − Secvența travelingului


     Un traveling lung într-un atelier de sculptură. O înaintare a aparatului ca privitor ce înregistrează formele și spațiile în relații variabile, introducând ceea ce se cheamă o variație cinetică în receptarea operei de artă. Asemenea sculptorului, cineastul−operator simplifică sau accentuează selectiv anumite forme, realizează alte raporturi estetice, modificând dispunerea volumelor și spațiilor, printr-o adecvată compoziție și luminare a cadrului. Se poate spune că statuile lui lon Irimescu capătă o altă formă de energie psihologică ce se extinde dincolo de dimensiunile lor fizice reale, o vitalitate ce radiază, realizând un alt impact cu spectatorul, în filmul lui Mircea Bunescu, Crochiu.
     Sculpturi aduse în prim plan. Forme esențiale. Chipuri stilizate. Statui de bronz, de piatră, de lemn. Plăsmuiri ale minții într-un material ferm, rece, senzual. Reflexele luminii potențează curbura formelor, imaginea capătă o calitate marcată de grație și mișcare; suprafața netedă, reflectantă, nu mai păstrează nimic din urma uneltelor care au fasonat sculptura. Iluzia că forța gravitației a fost temporar suspendată. Elementul timp sugerat de sunetul unui metronom și de cuvintele din scrisoarea lui Corneliu Baba, prieten de o viață al sculptorului, solidar în „jocul cu iluziile”.
     La capătul travelingului, sculptorul aflat la lucru. Nu-i auzim vocea deși am fi dorit-o. Cineastul a preferat „Lecția despre cub” a lui Nichita Stănescu, în lectura poetului: „Se ia o bucată de piatră, se cioplește cu o daltă de sânge, se lustruiește cu ochiul lui Homer, se răzuiește cu raze...”.
 
 
(Noul Cinema nr. 12-1/1990)

Tags: crochiu irimescu, cronica de film, mircea bunescu, roxana pana

Comments: