Libertatea de lângă noi : “Cripta” - cronică de film

     Peisajul muntos, împădurit, așa cum se vede el pe fereastra helicopterului, pare să promită o bună întâmpinare domnului Leduc, așteptat în România să pună la punct o afacere. Și veștile de la aterizare, furnizate rapid, despre proiectul său imobiliar, sunt cât se poate de favorabile. Francezul este încredințat că nimic nu-l va împiedica să purceadă la renovarea unui vechi cartier din stațiunea Băile Herculane. Mă rog, ar fi ceva, o mică problemă, neimportantă: în subsolul uneia dintre clădiri se află o frescă, probabil de pe vremea romanilor, dar nu știe mai nimeni, îl asigură mijlocitorul (Gabriel Spahiu). Domnul Leduc (Serge Riaboukine, un actor-revelație pentru noi, duce tot filmul pe umeri cu inteligență, cu versatilitatea trecerilor de la o stare la alta) este grăbit, nu are timp, rezolvă singur, în doi timpi și trei mișcări, inconvenientul. Se întoarce pe furiș, cu o canistră cu benzină, ascunsă în servietă, și dă foc zidului cu pricina. Prețioasele contururi dispar. Până aici, am zice că vom asista la un film de acțiune. Ar urma, poate, ca omul să-și vadă de afacerile lui. Multe se mai pot întâmpla, dar cui să-i treacă prin cap că poarta vechii clădiri se va închide făcându-l prizonier pe străin? Telefonul e mort și el. Pe stradă nu trece nimeni. Suntem ademeniți de o altă ipoteză, poate vom avea de a face cu un fel de robinsoniadă, de-a lungul căreia omul va trebui să se descurce cu ce are la îndemână, de la sârmele cu care încearcă să deschidă poarta, la astâmpărarea foamei. Nu am greși prea tare, numai că regizorul Cornel Gheorghiță și scenaristul Jean Samouillan bat mult mai departe. Îl întâlnim pe cineastul român stabilit în Franța, la Toulouse, cu propunerea unui al doilea lungmetraj, după Europolis, mult mai stăpân pe o construcție cinematografică aptă să transceandă fără poticniri barierele realului. Suntem pe pământ și nu suntem. Nu adulmecăm mitul, precum în trecutul său film, nu ieșim din povestea–mamă, ci doar alunecăm treptat, treptat, din realitatea unui prizonierat când ți-e lumea mai dragă, oricând posibil, într-una a întrebărilor despre raporturile cu libertatea. Nu și le pune eroul, el este doar purtătorul lor. Plutesc în aer, căutând o deslușire în noi. Cornel Gheorghiță a făcut față oricărei tentații de a filosofa și văd în această rezistență semnul siguranței de sine a cineastului matur, care știe pe unde calcă. Urmărim aventura domnului Leduc, intrăm fără efort în convenția jocului, ținem ce ținem cu el, îl compătimim, ne înduioșează când mănâncă hrana unei pisici, îl mai dăm și dracului pentru că, sub aparenta lui eleganță de om de lume, ghicim repede aroganța, infatuarea. În condiții normale, mai mult ca sigur că nu ar da doi bani pe cei care trec prin fața porții. Acum îi roagă politicos să o deschidă, iar dacă vede că nu merge cu frumosul, trece la atac. Nu întâmplător, printre cuvintele pe care le învață repede, dintr-un dicționar avut cu el, se află «scroafa dracului», rostit cu voluptate. Posibilii salvatori sunt o apă și un pământ, chit că aparțin unor generații diferite. Și copiii care își rătăcesc mingea, și tânăra femeie (Camelia Pintilie) și al ei acompaniator (Tache Florescu, din nou cu joc în forță), nimeriți prin preajmă în căutarea unui loc pentru o partidă de sex, pot fi cumpărați cu bani, reali sau doar o promisiune disperată. Numai bătrâna (Sanda Toma) care aduce mâncare pisicii nu cere nimic, mintea ei fiind aiurea. O mică umanitate, înduioșătoare precum amintita doamnă, tristă, precum fetița al cărei tată este la închisoare sau vulgară, asemenea târfei și agresivului ei partener, aduc aerul lumii de afară, cu cele bune și rele, dar libere. Precum porumbeii sau fluturele pe care aparatul întârzie la un moment dat. Un ecou îndepărtat al acelei lumi îl strecoară strania melodie îngânată la un pian din văzduh, de undeva, de o femeie despre care aflăm, în treacăt, că ar fi nebună. Replica dată de bărbatul prizonier, la un pian descoperit în subsol, cele câteva note, zboară ca un SOS nereceptat, însă, de nimeni. Rămâne, doar, cântecul ca de sirenă al nebunei nevăzute, căruia, într-o zi, bărbatul îi va răspunde, dar altfel. Melodia nu mai vrea să fie mesager, pare articulată de plăcere, în liniște. O liniște care vine mai de departe decât mult dorita libertate, atâta vreme cât domnul de la curte nici nu obsevă că blestemata de poartă stă deschisă. Mai simplu decât atât nu cred că se poate vorbi despre libertatea de lângă noi. Autorul, Cornel Gheorghiță, definea Cripta "un film modest, în adevăratul sens al cuvântului”. Eu cred că este un film bun. Tot în adevăratul sens al cuvântului.